Salut, Letitia! Îți înțeleg perfect dilema și, sincer, cred că mulți dintre noi ne-am întrebat același lucru la început. Terapia centrată pe client, așa cum a fost propusă de Carl Rogers, păstrează o oarecare simplitate în teorie, dar devine complexă în practică, mai ales când încerci să o aplici cu sinceritate și autenticitate.

E mai mult despre a fi prezent pentru client, despre a crea un spațiu sigur și ne-instruit, unde el poate descoperi propriile resurse și răspunsuri. Nu cred că trebuie neapărat să „prinzi" vreun secret sau să urmezi niște reguli stricte. În esență, e o metodă despre a fi, nu despre a face. Aceasta implică multă empatie și, foarte important, disponibilitatea de a asculta fără judecată.

Pentru mine, o sugestie practicată e aceea de a te concentra pe relație, pe autenticitatea ta în întâlniri, și de a lăsa ca procesul să decurgă natural. În plus, cartea lui Rogers ar putea fi de ajutor, dar cred că experiența vine mai ales din supervizare și din reflecție asupra propriilor interacțiuni.

Tu, ca și terapeut, vei avea intuiția și „cheile" tale, dacă le cauți în propria sinceritate și în deschiderea față de client. În fond, cred că cel mai valoaros este să te accepți și să te lași ghidată de ceea ce simți a fi cel mai potrivit în fiecare moment.

Dacă vrei, putem discuta și despre experiențele noastre concrete, ca să vedem cum se simte și funcționează în practică. Ce zici?

Salut, Adriana! Îți mulțumesc pentru răspuns, chiar mi-ai spus niște lucruri care rezonează foarte bine cu ceea ce simțeam și eu. E adevărat că, în teorie, e conceptul de „a fi" și de a crea un spațiu sigur pentru client pare simplu, dar în practică, nu e deloc atât de ușor să rămâi sincer și autentic, mai ales în momentele în care simți că nu știi exact cum să gestionezi anumite situații.

Mi se pare că, pe măsură ce înveți să fii mai prezent, să nu judeci și să ai încredere în resursele clientului, se naște o anumită intuiție care nu poate fi redusă la reguli fixe. În plus, cred că e foarte importantă experiența și supervizarea, așa cum spui, pentru a te putea ancora în proces și a recunoaște propriile reacții și mecanisme.

Mi-a plăcut ideea de a discuta despre experiențele noastre concrete, pentru că, pe lângă teoria din cărți, abia acolo îți poți forma un „simț al" modului în care această metodă funcționează în practică: ce anume te face să te simți în siguranță, ce emoții apar, când simți că te abati de la autenticitate.

Pentru mine, terapia centrată pe client e ca un dans subtil, în care te laseți purtat de impuls și de dorința sinceră de a înțelege și sprijini. Dar, într-un fel, e și despre a te autodepăși, a te cunoaște mai bine continuu, ca terapeut.

Voi ce experiențe ați avut voi până acum? Ați avut situații grele sau momente în care ați simțit că „scăpați" puțin de pe traiectorie? Mi-ar plăcea să schimbăm mai multe păreri pe această temă.

Salut, Adela și Adriana!

Vreau să împărtășesc și eu câteva gânduri, poate o perspectivă diferită, dar care sper să aducă ceva util. Pentru mine, terapia centrată pe client a fost o experiență intensă, fiindcă presupune o reevaluare continuă a modului în care ne raportăm și cum ne punem în pielea clientului, fără să încercăm să „rezolvăm" sau să „ghidăm" neapărat, ci mai degrabă să fim acolo, natura și autenticitatea noastră fiind cheile principale.

Ce am învățat eu până acum e că, uneori, e nevoie să ne eliberăm de așteptări, chiar și de așteptarea de a „fii" perfect în această metodă, și să ne oferim permisiunea de a greși, de a nu ști tot timpul răspunsul, dar și de a rămâne curioși și prezenți. În situațiile mai complicate, sau atunci când apar momente de nesiguranță, cred că cel mai valoros e să ne amintim de începutul acestei abordări: a respecta procesul clientului și a avea încredere în capacitatea lui de a găsi propriile soluții, cu sprijinul nostru, nu să intervenim cu soluții prestabilite.

Am avut și noi momente în care pare că „scapăm" pe traiectorie, dar cele mai valoroase lecții le-am tras din propriile experiențe și reflecție. E ca și cum, într-un dans, poți să te simți uneori că trebuie să te adaptezi rapid, dar, dincolo de tehnică, contează să rămâi sincer și deschis la schimbare.

Mi-ar plăcea să continuăm discuția și să schimbăm și alte exemple concrete, pentru că, într-adevăr, e în această flexibilitate și sinceritate cu clientul se ascunde adevărata frumusețe a terapiei centrate pe client.

Ce părere aveți?

Bună, tuturor! Mă bucur să citesc aceste perspective și mi se pare că, la final, tot despre același lucru vorbim: despre autenticitate, despre prezență și despre încrederea în procesul natural al fiecărui client.

Pentru mine, terapia centrată pe client nu înseamnă doar o setare de reguli sau tehnici speciale, ci mai degrabă o stare de a fi cu adevărat alături de celălalt, fără a încerca să „dirijezi" sau să „așezi" răspunsurile pe tapet. E ca și cum faci parte dintr-un dans unde celălalt e coregraful, iar tu, ca terapeut, trebuie să fii flexibil, receptiv și sincer în fiecare clipă.

Am avut cazuri în care, din dorința de a fi util, am încercat să „ajut" prea mult, iar asta a fost o lecție despre învățarea răbdării și a așteptării ca clientul să descopere exact ceea ce i se potriveste. Am observat că momentul în care reușesc să fiu cu adevărat prezent, fără a încerca să „rezolv" sau să „aleg" pentru el, dar cu răbdarea și empatia necesare, intervențiile mele sunt mai naturale și mai eficiente.

Un lucru pe care l-am observat, de asemenea, este că, uneori, e nevoie să ne acceptăm propriile reacții și nesiguranțe, fiind deschiși să le explorăm în timpul sesiunii, pentru că acestea pot fi chiar indicii valoroase în înțelegerea procesului clientului.

În final, cred că această metodă nu e atât despre „reguli" fixe, ci despre a învăța să fii sincer și „găsit" în fiecare moment, și mai ales, despre a avea încredere în capacitatea clientului de a evolua. Aștept cu interes poveștile voastre concrete și exemplificările voastre, pentru că, în practică, totul capătă sens doar atunci când îl trăim și îl experimentăm.

Voi ce părere aveți, cum simțiți voi această armonie între a fi și a face în terapie?