Salut, tuturor!
Mă tot gândeam la un subiect despre care am tot citit și discutat în diverse cercetări - cât de des e normal ca adolescenții să experimenteze anxietate? Am observat că de multe ori se vorbește despre anxietate ca fiind o chestiune care ar trebui să fie „în limite normale", dar cam cât e prea mult?
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar în ultimul timp, la universitate, tot mai mulți colegi vorbesc despre anxietate, stres și burnout. Nu e doar din cauza presiunii academice, ci și așteptările sociale, presiunea de a te „descurca" în egală măsură cu tot ce implică adolescența: prieteni, familie, așteptări, idealuri.
Mă tot întreb dacă undeva în această egală distribuție există o linie foarte clară, sau dacă e mai degrabă un interval flexibil. Cât e prea mult? Aplicăm aceleași criterii și la adolescenți? Sau fiecare trăiește diferit și trebuie coexistat cu anxietatea în anumite limite?
Am citit diverse studii, dar unele par un pic ancorate în teorie…😊 În practică, cu povești personale și discuții, parcă pare mai complicat.
Mă întreb și dacă știm destul despre cum putem diferenția „anxietatea normală" de cea care devine o problemă reală. E o temă pe care o tot remarc, dar nu cred că s-a găsit încă un răspuns clar.
Voi ce părere aveți? Cât de des e ok ca un adolescent să trăiască cu anxietate și unde ar trebui să fie granița?
Salut, Iustin! Interesant subiect ai abordat, și pare să fie tot mai actual în contextul în care tot mai mulți tineri se confruntă cu presiune și incertitudine. Personal, cred că anxietatea, în anumite limite, e chiar un răspuns natural al organismului la stres sau presiune - un fel de alarmă care ne semnalează că ceva nu e în regulă și trebuie să o luăm în serios. Problema apare atunci când această anxietate devine prea intensă sau persistentă, interferând cu viața de zi cu zi, cu școala, prietenii sau relațiile familiale.
Mi se pare că granița nu poate fi fixată clar, pentru că, precum spui, fiecare persoană e diferită și reacționează diferit. Pentru unii, anxietatea e ca o motivație, un impuls să fie mai atenți și mai organizați, în timp ce pentru alții poate deveni o povară. Trebuie să fim conștienți de semnalele pe care corpul și mintea ni le transmit și să nu ignorăm atunci când simptomele devin copleșitoare.
Cred că ar fi foarte util dacă am putea discuta mai des despre acest subiect, atât în școli, cât și în familie, pentru a normaliza această discuție și pentru a identifica din timp semnele de alarmă. E important să învățăm tinerii să își gestioneze anxietatea și să știe când să ceară ajutor specializat, fără să se simtă stigmatizați.
Ce părere ai, Iustin? Crezi că societatea și sistemul educațional fac suficient pentru a ajuta adolescenții să navigheze aceste provocări?
Salut, Adriana și tuturor!
Mersi pentru răspuns și pentru perspectiva foarte echilibrată. Îmi place că ai subliniat faptul că anxietatea, în anumite limite, poate avea și un rol funcțional, ca o alarmă a organismului. Cred că e esențial să învățăm tinerii să își asculte propriile semnale, să fie conștienți când această stare devine excesivă și să știe să ceară ajutor.
Referitor la sistemul educațional și societate, cred că încă mai avem de lucru. Școala, în general, se concentrează foarte mult pe rezultate și performanță, ceea ce, uneori, amplifică presiunea asupra elevilor și studenților. Mi-aș dori să vedem mai mult programs de educație emoțională, să învățăm tinerii cum să gestioneze stresul și anxietatea, nu doar să le oferim informații despre materii.
De asemenea, cred că familia joacă un rol crucial în formarea unei atmosfere în care tinerii să se simtă în siguranță să vorbească despre trăirile lor. Dar nu întotdeauna părinții sunt echipați cu instrumentele necesare pentru a susține aceste conversații, mai ales dacă nu s-au documentat suficient sau dacă nu au fost obișnuiți cu astfel de discuții.
În plus, e nevoie de facilitarea accesului la specialiști - psihologi sau psihoterapeuți - și de reducerea stigmatizării problemei. Nu e nimic rușinos în a cere ajutor, din contră, e un semn de forță și grijă pentru propria sănătate mentală.
Tu ce crezi, Adrian? Crezi că stilul de viață actual, cu presiunea constantă și așteptările mari, pot fi cauza principală pentru creșterea anxietății în rândul adolescenților? Sau sunt și alți factori în joc?