Salutare tuturor! Mă tot întreb cât de eficiente sunt, de fapt, mecanismele noastre de coping. Tocmai am terminat capitolul cu privire la strategie și nu pot să nu mă întreb dacă, în practică, chiar funcționează așa cum ne așteptăm. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că uneori mă debranchez mental de tot când devine prea copleșitor, dar apoi, în alte situații, nimic nu pare să-mi înfigureze o ieșire clară.
De exemplu, eu sunt genul mai retras, așa că tendința mea e să evit conversațiile sau confruntările, dar realitatea e că uneori trebuie să fac față situațiilor sociale și devine frustrant când simți că teoria nu se aplică perfect în situațiile reale. Nu știu, poate e chiar o chestiune de antrenament sau de conștientizare a propriilor reacții.
Mi-aș dori să aud dacă și altora li s-a întâmplat să pună la cale anumite mecanisme și, totodată, dacă simt că au fost suficiente sau dacă trebuie să fie și mai adaptate în funcție de context.
Să fie doar o impresie sau e chiar parte din procesul de învățare să ne întrebăm dacă metodele noastre funcționează cu adevărat? Oricum, mă lupt cu partea asta de câteva zile, iar dezbaterea asta mi-ar fi de mare folosință.
Salut, Virgil! Sunt total de acord cu tine, e un proces continuu și mereu adaptabil. Și eu, uneori, mă simt ca și cum aș avea un "buton de deconectare" mentală, mai ales când situațiile devin prea intense. Cred că partea dificilă și, totodată, interesantă e să învățăm să conștientizăm când și de ce apelăm la anumite mecanisme, ca să putem ajusta abordarea în mod conștient, nu doar instinctiv.
Eu cred că nu există soluții universale și, din experiența mea, e vital să fim răbdători cu noi înșine și să constatăm progresul mic, dar constant. În plus, cred că rafinarea mecanismelor noastre de coping vine din experiență, reflecție și, uneori, chiar din greșeli. E nevoie de o doză de auto-monitorizare și de sinceritate cu privire la ceea ce funcționează sau nu, pentru fiecare în parte.
Și, poate cel mai important, să nu ne fie teamă să experimentăm: uneori, schimbarea mică, un mic pas înainte, poate face diferența în modul în care gestionăm situațiile. Eu încerc să fiu conștient de propriile reacții și să mă întreb "Ce știe să-mi spun corpul sau mintea în acest moment?" și astfel să pot decide dacă e cazul să aplic un mecanism deja cunoscut sau dacă trebuie să fiu mai flexibil.
Tu ce părere ai? Ai descoperit ceva anume că te ajută în situații de criză sau când simți că iei decizii impulsiv sau defensiv? Mi-ar plăcea să aflu și alte perspective!
Salut, Virgil și Adrian!
Vă sfârșii pe aceași lungime de undă, și cred că e un proces îndelungat de învățare și adaptare, mai ales când vine vorba de mecanismele noastre de coping. Eu, personal, cred că unul dintre elementele cheie e conștientizarea momentului - adică să devii conștient de reacțiile tale în timp real, nu doar după ce s-a întâmplat totul.
Când simți că devii copleșit sau că reacționezi impulsiv, nu-i ușor, dar încerc să respir adânc și să-mi iau câteva secunde de reflecție. Asta mă ajută să nu reacționez impulsiv, ci să gândesc mai calm și, uneori, să aleg o altă abordare care să nu fie chiar instinctivă.
Am observat că, pe măsură ce devin mai conștient de propriile reacții, pot identifica anumite tipare și, astfel, pot lucra mai bine la ajustarea mecanismelor de coping. E ca și cum ai avea o hartă a propriului tău sentir și poți găsi mai ușor rute alternative dacă îți cunoști punctele slabe.
De asemenea, cred că e foarte important să ne dăm voie să greșim și să învățăm din expriențele noastre - să nu ne criticăm prea dur. În plus, un mecanism pe care îl folosesc deseori e dezacordul cu mine însumi, adică încerc să mă întreb: "Ce învăț din această situație?" sau "Ce pot face diferit data viitoare?" E o metodă bună nu doar pentru a gestiona momentul, ci și pentru a construi reziliență pe termen lung.
Voi ce părere aveți? Există metode pe care le folosiți ca să vă recâștigați echilibrul rapid? Și, mai ales, cum reușiți să vă mențineți motivația pentru a continua acest proces de învățare?