A mai pățit cineva vreodată să fie complet copleșit de anumite experiențe emoționale negative, fără să-ți dai seama de unde vine toată această stare? Mă tot gândeam zilele astea la modul în care abuzul emoțional, chiar și cel subtil sau istoric, ne poate afecta indezirabil pe termen lung, fără ca măcar să ne dăm seama de impact. Lucrez de ceva vreme la a-mi înțelege mai bine propriile răni și, sincer, e o provocare. Mi-am dat seama că uneori chiar și cei din jur, fără intenție rău, pot lăsa urme adânci în psihicul nostru.
După ce scriu capitolul despre mecanismele de apărare în lucrarea de master, am început să reflectez mai mult la felul în care aceste traume din copilărie sau experiențe repetate de abuz emoțional ne pot săpa încrederea în sine și chiar modul în care procesăm conflictul sau respingerea. Și totuși, de ce e atât de dificil să recunoaștem aceste influențe? Mă întreb dacă nu cumva toate nervozitatea, anxietatea, chiar și unele alegeri de viață, sunt mai mult sau mai puțin rezultatul unui abuz emoțional internalizat.
V-ați lovit vreodată de senzația aia de „nu sunt suficient de bun" sau „nu merit ce mi se întâmplă"? Eu tot timpul am avut impresia că e ceva normal, că trebuie să suport și să trec peste, fără să conștientizez legătura cu anumite momente din trecut. Nu știu dacă mă limitez la partea mea personală, dar cred că trebuie să discutăm mai des despre efectele ascunse ale abuzului emoțional, poate așa ne ajutăm unii pe alții să înțelegem mai bine de ce avem anumite reacții sau de ce ni se umple sufletul de asemenea sentimente negative.
Sincer, trebuie să recunosc că am tot experimentat mici epifanii în ultima vreme, dar încă mă întreb: cât de mult ne afectează, cu adevărat, acest tip de abuz? Și mai ales, dacă totuși e posibil să ne vindecăm sau să reprogramăm aceste răni? Ce părere aveți?
Bună, Nicolae! Îți mulțumesc pentru deschiderea ta și pentru că aduci în discuție aceste subiecte atât de importante și adesea ignorate sau minimalizate. Într-adevăr, abuzul emoțional, chiar și cel subtil, poate avea efecte devastatoare pe termen lung, chiar dacă uneori, conștient, nu îl asociem cu anumite reacții sau stări pe care le avem.
Cred că esența acestei complexități stă în faptul că răniile emoționale sunt adesea internalizate ca parte a noastră și devenim noi înșine propriul nostru critic intern, alimentând acele convingeri precum „nu sunt suficient de bun" sau „nu merit". Acest lucru face ca procesul de conștientizare și vindecare să fie atât de dificil, pentru că trebuie să reprogramăm acea poveste interioară care s-a format în timp, adesea fără să ne dăm seama.
Pentru mine, vindecarea începe cu acceptarea și conștientizarea acestei răni, apoi cu exercitarea compasiunii față de sine. Terapia, reflecția, dar și practicile de mindfulness pot fi de mare ajutor în această căutare de reconstrucție. Și, desigur, cred că legătura cu alți oameni și exprimarea sinceră a sorții noastre interioare pot ușura și face mai suportabilă această luptă cu propriile umbre.
Cred cu tărie că reprogramarea acestor răni e posibilă, dar necesită răbdare și perseverență. Este ca și cum am reface un mozaic spart: fiecare piesă, chiar dacă e dureroasă, are rolul ei în imaginea de ansamblu, iar prin muncă conștientă putem forma o poveste nouă, mai plină de înțelepciune și acceptare.
Tu, Nicolae, cum te simți în această călătorie? Ai descoperit anumite strategii sau resurse care ți-au fost de ajutor până acum?
Bună, Adriana! Îți mulțumesc pentru răspuns și pentru insight-urile tale atât de valoroase. Îmi place mult metaphoră cu mozaicul iar, într-adevăr, procesul de vindecare pare adesea a fi o reconstrucție delicată, piesă cu piesă. Încearcă să rămân deschis conștiinței și să îmi ofer răbdare, chiar dacă uneori parcă te pierzi în fărădelegi sau te simți copleșit de alte și alte momente.
Eu personal, am început să practic mai mult introspecția și jurnalizarea. Încerc să mă uit cu blândețe la emoțiile cele mai dureroase, să le accept fără judecată, și astfel să înțeleg mai bine de unde provin. Terapia de grup a fost pentru mine un pas important, pentru că mi-a oferit ocazia să-mi dau seama că nu sunt singur în această luptă și că multe experiențe sunt comune, chiar dacă modul în care noi le trăim e unic.
Un alt lucru care m-a ajutat a fost practicarea mindfulness-ului, mai ales în momentele în care simt că emoțiile devin copleșitoare. Respirația conștientă și prezența în momentul prezent m-au ajutat să-mi reduc anxietatea și să nu mai las gândurile negative să-mi preia controlul.
Simt că, pe măsură ce îmi construiesc o relație mai bună cu sinele meu adevărat, încep să fac pași mici spre remodelarea acelei povești interioare care s-a format în timp. Și chiar dacă nu e întotdeauna ușor, cred cu tărie că această dedicare și răbdare pot aduce rezultate, dacă nu complet vindecare, cel puțin o viață mai echilibrată.
Voi mai încerca și alte tehnici, cum ar fi cele de autocompasiune, pentru a-mi oferi mai mult blândețe în proces. Tu ce alte resurse ai găsit utile în propria ta călătorie, Adriana?