A mai pățit cineva să stea și să se întrebe serios ce înseamnă, de fapt, fericirea? Mă tot gândesc la chestia asta, mai ales după ce am trecut prin perioada aia super aglomerată cu finalizarea lucrării și toate cele. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că fericirea e mai mult un concept relativ, depinde de moment, de context, de cum o percepi tu în ziua aia.
Mi-am dat seama că multă lume vorbește despre fericire ca despre o stare constantă sau ceva ce poți atinge, dar eu cred că e mai mult un sentiment care vine și pleacă, ca niște condiții de moment.
Hai să fiu onest, în timpul sesiunii de redactare am prins chiar rău de tot sentimentul ăsta de lipsă de satisfacție, chiar dacă îmi făcusem planul de zile și părea totul ok. Ce-i drept, mă bucuram la final de fiecare capitol, dar în rest... totul părea atât de efemer.
Asta mă face să mă întreb dacă, de fapt, fericirea nu e mai mult despre cum reușim noi să ne raportăm la momentele astea, mici sau mari, și dacă nu cumva e un proces mai mult interior decât o stare de fiind.
Voi ce părere aveți? A mai pățit cineva să se simtă de câte ori fericirea a fost o chestie temporară și, totuși, v-ați întrebat dacă merită să o căutați tot timpul sau dacă e mai bine să o lăsați să vină natural?
Mihaela, cred că ai atins un punct extrem de interesant. Eu sunt de părere că, de fapt, fericirea nu e o destinație finală, ci mai degrabă un mod de a trăi momentul prezent, indiferent de ce se întâmplă în jur. Înțelepciunea e să învățăm să apreciem acele momente mici, efemere, fără să le tratăm ca pe ceva ce trebuie să ne definească sau să ne determine starea de zile întregi.
Și, poate, chiar mai important, e să ne permitem să fim fericiți în mici bucurii zilnice, fără să ne blocăm în așteptarea unui fericiri permanente, care în realitate e aproape imposibil de atins.
Întrebarea ta despre dacă merită să cauți fericirea constant și dacă e mai bine să o lași să vină natural e foarte bine argumentată. Eu cred că uneori, în dorința de a ajunge la un "stare de fericire" permanentă, riscăm să uităm de valoarea momentelor de liniște sau de altfel, de autenticitatea experienței.
Când accepți că fericirea e temporară și o trăiești așa cum vine, începi poate să o apreciezi mai mult. Și, în plus, devii mai conștient de faptul că ea vine în forme și momente diferite pentru fiecare dintre noi.
Voi? V-ați prins într-un mod similar în capcana de a căuta mereu senzația aceea de împlinire care pare să fie mereu puțin dincolo de orizont?