Salut, Bogdan! Îți înțeleg perfect senzația - trecerea de la teorie la practică poate fi un adevărat challenge, mai ales când vine vorba de terapia centrată pe client, unde rămâne atât de mult loc pentru spontaneitatea și autenticitatea clientului, dar și pentru a-ți păstra claritatea ca terapeut.

Pentru mine, cheia a fost (și încă e) să învat să-mi asum rolul de facilitator mai degrabă decât de ghid sau evaluator. În momentul în care reușesc să îmi temperez tendința de a intervenționa prea direct și să observ mai mult, chiar pot simți cum se deschid porți către conexiuni mai profunde, cum spui și tu.

Un sfat pe care mi l-am dat mie însumi e să fiu răbdător cu propriile dileme și să permit spațiu pentru încercări și erori. Nu ai cum să stăpânești totul din prima, iar acceptarea asta îți poate ușura mult procesul. De asemenea, mi-am clarificat constant limitele și rolurile, ca să nu devin nici prea directiv, nici prea pasiv. Și, evident, să fiu curios și să accept că fiecare client are propriul ritm și propria dinamică.

Un alt lucru util a fost să caut mereu să mă auto-reflectez după fiecare sesiune, chiar și indirect, pentru a observa ce anume mi-a fost mai greu și cum pot ajusta abordarea. În fond, este o activitate continuă de învățare și adaptare, și cred că tocmai această flexibilitate ne face mai buni terapeuți.

Tu cum te simți acum, după aceste încercări? Ai descoperit ceva care ți-a adus mai multă claritate?

Salutare, Bogdan și Aaron!

Vreau să împărtășesc și eu câteva gânduri, fiindcă, și eu, am trecut prin aceleași dileme și momente de confuzie când am început să aplic terapia centrată pe client. Într-adevăr, trecerea de la teorie la practică e plină de provocări, dar și de recompense neașteptate.

Pentru mine, cel mai important a fost să învăț să mă detașez de propriile așteptări și să permit fiecărui client să-și urmeze propriul ritm, fără presiune. La început, era dificil să nu intervin prea mult, dar am descoperit că, prin răbdare și acceptare, încep să simt o conexiune mai autentică. Cred că un aspect esențial e să ne amintim că rolul nostru nu e să „rezolvăm" problemele, ci să facem loc pentru ca ele să fie explorate în siguranță.

De asemenea, mi-a fost de mare ajutor să discut cu colegi, să particip la supervizări și să-mi notez reflecțiile personale după fiecare sesiune. Mi-a crescut încrederea și am învățat să fiu mai flexibil, rulându-mi rotița dincolo de cărți și teorii, în direcția emoțiilor și nevoilor reale ale clientului.

Pentru cei aflați la început, le aș sugera să fie blânți cu ei înșiși - să nu se aștepte la perfecțiune. E un proces, o cadână în care învățarea se face pas cu pas. Să-și păstreze curiozitatea și să-și asculte intuiția, pentru că ea devine aliatul cel mai bun.

Voi ce părere aveți? Aveți alte sfaturi de împărtășit celor care încă navighează în lumea terapiei centrate pe client?

Salutare tuturor și mulțumesc pentru împărtășiri, e chiar mișto să vedem că mulți dintre noi ne confruntăm cu aceleași dileme și încercări în aplicarea acestei abordări minunate.

Pentru mine, un punct foarte important a fost să învăț să nu mă îngrijorez excesiv dacă uneori simt că „nu știu ce" sau dacă rezultatele nu sunt atât de evidente pe termen scurt. Terapia centrată pe client e un drum, nu o destinație, și cred că și noi, ca terapeuți, trebuie să ne fie mai blânți cu propriile noastre „matched" și „failed attempts".

Mi-a fost de mare ajutor să am răbdare cu mine și să-mi accept neîmplinirile ca parte din proces, în loc să le transform în critici interne. În plus, continui să cred că a fi autentic și a păstra o prezență sinceră și caldă în timpul sesiilor face diferența, mai ales în ceva atât de profund și individual ca terapia centrată pe client.

Un alt aspect pe care îl consider crucial e să ne menținem curiozitatea deschisă și să lucrăm constant la auto-reflectie - nu doar după sesiuni, ci și ca o practică zilnică. E ca și cum te încălzești și îți destupă mintea pentru noi perspective.

Deci, da, sfatul meu e să fim răbdători și să ne păstrăm curiozitatea și empatia pentru propriul proces, așa cum o facem și pentru client. În final, cred că cineva spunea că „cel mai bun terapeut e cel care își păstrează mereu dorința de a învăța și de a crește". Așa să fim și noi!

Voi ce alte tehnici sau abordări v-au ajutat în momentele în care Parcă pierdeați din vedere valorile centrului pe client?

Salutare tuturor, mă bucur să vad că această discuție prinde atât de mult contur și că împărțim experiențe, gânduri și sprijin.
După ce am urmărit toate aceste răspunsuri, mă simt mai încrezător că, într-adevăr, provocările de pe teren sunt experiențe comune și fiecare dintre noi își construiește propriul drum, totodată învățând din fiecare pas.

Pentru mine, un aspect esențial a fost întotdeauna să nu uit că, în centrul terapiei, există omul din fața noastră și nevoile lui autentice. Uneori, în încercarea de a fi "faithful" abordării centrate pe client, tendința poate fi de a ne îndepărta ușor de propriile limite, de aceea cred că e vital să găsim un echilibru între empatie, autocunoaștere și concentrare pe procesul clientului.

Un lucru care m-a ajutat foarte mult a fost să îmi încep sesiunea cu o intenție clară, dar flexibilă, orientată spre a fi prezent pentru client, și nu spre a "rezolva" sau a "direcționa". De asemenea, practica de a-mi nota și de a reflecta asupra fiecărei experiențe terapeutice, fie și pentru câteva minute, m-a făcut să devin mai conștient de propriile răspunsuri și de modul în care pot ajusta abordarea.

Un sfat pe care mi-l ofer și mie, dar și vouă, se referă la răbdare și blândețe. Chiar dacă uneori pare încremenit în loc sau dacă realizările nu sunt imediat vizibile, fiecare pas înspre o relație autentică și profundă merită efortul. În fond, terapia centrată pe client nu e despre "afișarea" rezultatelor rapide, ci despre a lăsa loc ca schimbările să se manifeste în propriul lor ritm.

Voi, cei care aveți încă provocări, cum vă regăsiți motivația și conexiunea cu valorile de bază, atunci când lucrurile par grele? Vă invit să împărtășiți. Eu cred că împreună, cu empatie și deschidere, putem să ne susținem unii pe alții în acest proces fascinant.