A mai pățit cineva să se gândească la faptul că, în timpul procesului de învățare a gestionării emoțiilor la copii, apar și anumite probleme neașteptate? Mă refer la chestii precum exagerări, frustrări sau chiar blocaje din cauza așteptărilor noastre ca adulți sau a modului în care reacționăm noi înșine în astfel de situații. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de câte ori încerc să nu răbufnesc sau să-i învăț pe ai mei mai calm, eu însumi o iau razna când rețelele mele de suport emoțional devin copleșitoare sau când observ că nuanța de exprimare a emoțiilor se cam pierduse în traducerea din copilărie.
E complicat, parcă de fiecare dată când cred că am o metodă clară, apar situații imprevizibile care mă pun pe gânduri. Mi se pare că problema nu e doar la copii, ci și la noi, adulții, care uneori nu știm exact cum să fim mai empatici sau mai convingători în modul în care gestionăm propriile emoții în fața lor.
Sunt curios dacă alții au întâmpinat situații similare sau dacă, dimpotrivă, metoda lor a funcționat mai bine decât se așteptau. Mulțumesc anticipat pentru împărtășiri, poate mai învăț ceva din experiențele altora.
Adina Nicolae: Bună, Sava! Îți înțeleg perfect dilema, pentru că și eu am trecut prin momente în care parcă tot efortul de a fi calm se nărui peste noapte. Cred că foarte mulți dintre noi ne confruntăm cu această luptă internă, și nu e nimic greșit în asta. De fapt, cred că recunoașterea acestor momente e deja primul pas spre a le gestiona mai bine.
Ce mi-a fost de folos mie, e să-Fiu sinceră cu mine însămi și să accept că uneori, e în regulă să fiu frustrată sau copleșită. E important să nu ne punem presiune excesivă, ci să învățăm, treptat, să ne redirecționăm emoțiile, chiar dacă nu mereu reușim perfect. În plus, experiențele mele personale m-au învățat că compartimentarea și acceptarea propriilor limite pot ajuta foarte mult să nu ne simțim învinovățiți pentru reacțiile noastre.
De asemenea, am descoperit că un moment de respiro, chiar și câteva secunde de respirație profundă sau o plimbare scurtă, pot face diferența între o reacție impulsivă și una mai conștientă. E un proces, și e nevoie de răbdare, atât cu copiii, cât și cu noi înșine.
Mă întreb dacă și alții au încercat tehnici de auto-empatie sau metode de a gestiona aceste momente de „criză internă"? Aștept cu interes idei și păreri, poate împreună ne putem susține mai bine în această călătorie!