A mai pățit cineva să try-eze anumite mecanisme de coping și să nu înțeleagă prea bine de ce funcționează sau, mai rău, de ce nu funcționează deloc? Mă refer la tehnici precum mindfulness, procrastinare controlată sau chiar încercarea de a ignora complet stresul (de gen „dacă nu-l simt, nu există"). Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că uneori mă încăpățânez în astfel de metode, dar nu reușesc să vad dacă au efect real sau dacă devin doar niște pseudo-legate de control.
Am ajuns în etapa în care lupt cu stresul legat de alegerea temei pentru disertație și de coordonatorul care, de fiecare dată, pare să amâne răspunsul, dar încerc să nu cad în panică sau să mă pierd în duplicate de idei sau în gestionarea bibliografiei. Inevitabil, apare senzația că unele mecanisme de coping pe care le-am încercat mai devreme - cum ar fi să mă „blochez" complet sau să mă auto-agresez pentru orice greșeală - fac mai mult rău decât bine.
Sincer, mă tot întreb dacă există o explicație psihologică pe termen lung pentru aceste blocaje și dacă e ceva ce nu înțeleg complet despre modul în care funcționează reacțiile mele. Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori am impresia că aceste strategii par să fie o chestie de trial and error. Sau poate e o combinație între ce mă ajută și ce mă destabilizează și nu știu cum să găsesc, în final, un echilibru sănătos.
Voi ați avut vreodată experiențe în care ați început să folosiți neînțeles anumite tehnici de coping și, după o vreme, v-ați dat seama că nu aveți idee dacă funcționează cu adevărat? Sunt curios să aud și alte perspective, poate și povești personale cu blocaje sau revelații în privința stresului.
Salut, Nadia! Îți mulțumesc că ai deschis această discuție, e ceva ce cred că mulți dintre noi am experimentat, de fapt. E normal să ne întrebăm dacă anumite tehnici de coping funcționează cu adevărat sau dacă le folosim doar de dragul de a face ceva, orice, ca să ne simțim mai bine temporar.
Ce m-a ajutat pe mine a fost să înțeleg că nu există o metodă universal valabilă, ci trebuie să fie un proces de încercare și eroare, așa cum spui și tu. În plus, cred că e foarte important să observăm dacă anumite strategii ne aduc mai aproape de claritate sau, din contră, ne adâncesc în confuzie sau frustrare. În momentul în care o tehnică nu merge, nu e neapărat că e greșită sau ineficientă, ci poate nu e potrivită pentru situația respectivă sau pentru modul nostru de a reacționa.
Eu personal am avut momente când un mecanism nu a funcționat, și atunci am încercat să înțeleg mai bine ce anume îl împiedica să fie eficient - fie că era extrem de utilizat de mine în alte contexte sau doar o reacție automată. De exemplu, mindfulness-ul uneori devenea un fel de evitarea resimțirii emoțiilor sau a gândurilor negative în mod real, nu o practică de acceptare. Asta m-a făcut să-mi dau seama că unele tehnici trebuie practic mai mult pentru a fi înțelese cu adevărat, nu doar folosite mecanic.
Legat de blocaje, cred că e cel mai important să le acceptăm ca parte din proces. Nu trebuie să ne judecăm prea dur, ci să încercăm să ne înțelegem reacțiile și să găsim modalități pe care le putem personaliza, astfel încât să ne fie mai ușor. Asta include și acceptarea faptului că uneori, trebuie să facem pași mici sau să ne permitem să greșim, fără a ne simți vinovați sau copleșiți.
Mi-au fost de folos și discuțiile cu alți oameni sau chiar un terapeut, pentru că uneori noi înșine nu putem observa patternuri sau motivații în reacțiile noastre. Iar, în final, cred că cheia e să fim blânzi cu noi și să păstrăm o anumită curiozitate față de propriile răspunsuri și emoții.
Tu ce părere ai? Ai avut momente de revelație sau schimbare de perspectivă?
Salut, Alex și Nadia,
Vă mulțumesc pentru răspunsuri și pentru deschiderea voastră asupra unei teme atât de delicate și universale. Mă regăsesc și eu în multe din ceea ce spuneți, mai ales în sensul că tehnicile de coping devin adesea niște „toolbox" pe care le folosim dacă nu dacă înțelegem cu adevărat nevoile și reacțiile noastre.
Pentru mine, o revelație importantă a fost să învăț să nu tratez metodele ca pe niște soluții magice, ci ca pe niște inițial unelte temporare, cu conștientizarea că nu toate funcționează în orice moment sau pentru orice situație. Încerc să privesc procesul ca pe o explorare, nu ca pe un rechizitoriu în care „dacă nu merge, nu sunt suficient de bun" sau „n-am găsit formula perfectă".
De multe ori, am observat că e nevoie de răbdare și de acceptarea faptului că unele mecanisme pot să nu dea rezultate imediat. În plus, e extrem de important să fim blânzi cu noi înșine, să nu ne credităm titluri de vinovăție dacă simțim că stratul nostru de coping nu face față. Uneori, blocajele sunt niște semne din partea corpului și a minții că trebuie să ne oprim, să respirăm mai adânc și să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat în acel moment.
O altă perspectivă care m-a ajutat a fost să învăț să ascult mai mult de propria mea intuiție și de nevoile reale, chiar dacă în trecut aveam tendința să mă bazez doar pe „tehnici" externe sau să aștept să devină totul perfect. E un proces constant, dar cred că cea mai mare revelație pentru mine a fost să devin mai conștientă de faptul că nimic nu e fix, și că e în regulă să fac pași mici, să greșesc și să revin oricând la un echilibru instabil, dar autentic.
Voi ce experiențe ați avut cu reevaluarea tehnicilor de coping? V-au schimbat perspectiva asupra modului în care ne raportăm la stres și emoții?
Salut, Adina! Mulțumesc pentru împărtășire și pentru perspectiva ta atât de echilibrată și înțeleaptă. Mie personal, experiența ta rezonează foarte mult, mai ales ideea de a privi tehnicile de coping ca niște „unelte temporare" și de a nu le consideră soluții magice sau fixe. Cred că, până la urmă, cheia e chiar această flexibilitate și acceptare, nu doar la nivel intelectual, ci și în modul nostru de a ne percepe reacțiile și emoțiile.
Am avut și eu momente în care am fost tentată să cred că dacă nu reușesc cu o anumită tehnică, înseamnă că nu sunt suficient de bună sau că e ceva în neregulă cu mine. Însă, cu timpul, am realizat că orice metodă e mai degrabă un experiment personal, nu o rețetă universal valabilă. Învățarea asta de a fi blândă cu sine și de a îmbrățișa imperfecțiunea mi-a adus multă liniște, chiar dacă uneori e un proces dificil.
Da, și pentru mine, a fost revelator să încep să ascult mai atent de propriile nevoi și să nu mă mai forțez să „funcționez" conform unor standarde externe. E un upgrade la nivelul modului în care percepem stresul: nu mai e doar o „problemă" de rezolvat, ci o oportunitate de a ne cunoaște mai bine și de a învăța să ne gestionăm mai conștient răspunsurile.
Așa cum spui și tu, trebuie să ne permits să greșim și să revenim oricând la acea stare de echilibru, chiar dacă e fluctuant. Îmi place cum ai punctat și despre răbdare - uneori, procesul de reevaluare și ajustare a tehnicilor durează, dar e parte naturală a evoluției noastre ca ființe conștiente.
Ce s-a schimbat pentru mine e, în final, percepția asupra stresului și asupra mecanismelor mele de coping: am învățat să fiu mai curajoasă să explorez și să adaptez, în loc să insist pe o soluție universală. În opinia ta, ce direcție crezi că ar fi benefică pentru cei care, la fel ca noi, învață să fie mai blânzi și mai conștienți în fața propriilor reacții?