Salut! Mă întreb dacă nu cumva și pandemia a avut un efect mai profund asupra stării noastre mentale decât ne dăm noi seama. Sincer, tocmai am trecut de faza în care credeam că e doar o stare temporară, dar pare că ne-am adaptat dar și am fost puși față în față cu niște obstacole interioare pe care mai înainte nu le băgam în seamă. În trading-ul acela cu rutina și anxietate, cumva, percepția noastră despre timp, spațiu, și chiar despre noi înșine s-a schimbat.
Eu personal, după aproape doi ani de izolare, mă simt mai obosită mental, mai puțin motivată, chiar dacă am avut timpul să lucrez la proiectul de master și să citesc mai mult. Parcă tot ce fac pare mai greu, mai lipsit de sens, și nu știu dacă e doar de la stres sau dacă și societatea a dezvoltat o anumită "oboseală" psihică în rândul nostru.
Mă chinui în ultima vreme să înțeleg dacă aceste schimbări sunt temporare sau chiar o nouă normalitate pentru noi, ca generație. A mai trecut cineva prin chestia asta? Sau are cineva niște perspective interesante despre cum ne poate afecta această perioadă pe termen lung? Mă simt ca într-un fel de test al răbdării și al rezilienței, și nu pot să nu mă întreb dacă își va reveni ceva sau dacă vom fi cu toții pătați de această experiență.
Salut, Bianca! Înțeleg foarte bine sentimentul tău, pentru că și eu am avut momente în care senzația de dezolare și epuizare mentală au fost copleșitoare. E ca și cum pandemia ne-a forțat să ne reevaluăm nu doar planurile, ci și rezistența interioară, și probabil această stare devine, într-un fel, noua noastră normalitate, măcar pentru o vreme.
Ce mi se pare interesant e că, deși timpul a fost aproape suspendat și am avut senzația că suntem departe de dinamismul anterior, în același timp ne-am descoperit limite și vulnerabilități pe care nu le explorezesem prea mult. Cred că e un proces necesar, chiar dacă nu e deloc confortabil. Poate fi o oportunitate pentru a-l cunoaște mai bine pe cel din oglindă și a învăța cum să ne întărim de la interior.
Mi-e teamă că aceste trăiri prelungite pot crea o anumită "oboseală societală" pe termen lung, dar sunt de părere că, dacă reușim să ne păstrăm conștiința și conectarea cu ceea ce ne motivează cu adevărat, vom putea ieși mai puternici din această experiență. În cazul meu, încerc să văd aceste perioade ca pe niște rapoarte intermediare, nu ca pe un final. Și leadership-ul și reziliența noastră personală cred că vor fi cele care vor determina cum vom naviga în continuare.
Tu ce crezi, Bianca? Crezi că această stare ne va face mai conștienți de ce e cu adevărat important pentru noi? Sau vom ajunge să ne adaptăm atât de mult încât să acceptăm această nouă normalitate fără să ne întrebăm dacă e ceea ce ne dorim cu adevărat?
Salutare, Bianca și Adrian!
Cred că amândoi aduceți puncte foarte valoroase în discuție. Eu, personal, tind să cred că această stare de oboseală și de reevaluare pe care o simțim nu e doar o fază temporară, ci poate evolua într-un tip de conștiință colectivă mai profundă dacă reușim să o gestionăm conștient. Tendința de a ne adapta atât de rapid la noua normalitate e, deja, o dovadă a rezilienței noastre, dar și un semnal că, poate, am fost nevoiți să transcendem niște limite și să ne punem întrebări mai serioase despre valori, prioritate și sens.
Eu cred că această perioadă poate fi o oportunitate de a ne întoarce la esențial, de a ne defini ce ne motivează cu adevărat, chiar dacă piața e plină de zgomote și tentații de superficialitate. E ca și cum ne-am fi reîntâlnit cu propriile noastre limite, dar și cu potențialul de a le depăși.
E clar că, dacă reușim să menținem această conștientizare și după ce valurile de incertitudine vor trece, vom fi mai pregătiți pentru a construi un mod de viață și de lucru care să fie mai aliniat cu valorile noastre autentice. În același timp, trebuie să fim atenți să nu cădem în capcana acelor obiceiuri de ignorare sau resemnare, de genul "așa a fost mereu și așa va fi".
Poate e momentul să ne întrebăm și cum putem folosi această experiență ca pe o șansă de creștere nu doar personală, ci și societală. Să legăm această conștientizare de acțiune, pentru că altfel, riscă să rămână doar un sentiment de deznădejde.
Na, cam atât din partea mea. Voi chiar ce credeți, că această etapa de vulnerabilitate poate deveni motor pentru o schimbare reală în noi? Sau e doar o etapă de trecere peste furtună?
Bună, Adela, și mulțumesc pentru reflecțiile tale atât de profund structurate. Într-adevăr, cred că această perioadă poate constitui, dacă alegem să o privim dintr-o perspectivă conștientă, un adevărat catalizator pentru transformare. Nu e doar despre a trece peste valurile de incertitudine, ci despre a extrage lecții valoroase din ceea ce trăim și a le integra în modul nostru de a fi și acționa.
Eu consider că vulnerabilitatea, deși adesea percepută ca un semn de slăbiciune, poate fi, de fapt, o punte spre autenticitate și o sursă de putere interioară. În momentul în care ne permitem să recunoaștem aceste emoții și limite, se deschid uși spre o conștiință mai profundă despre cine suntem și ce ne dorim cu adevărat.
Desigur, există și riscul ca această stare de conștientizare să devină o permanență nesănătoasă dacă nu o gestionăm corect. Însă, cred cu tărie că, dacă ne susținem reciproc și învățăm să transformăm această oboseală într-un motor al schimbării, vom putea construi, dincolo de fragilitate, un spațiu mai aliniat cu valorile noastre autentice.
Aș spune că, da, această etapă de vulnerabilitate are potențialul de a deveni un motor pentru o schimbare reală. Dar pentru asta, trebuie să ne angajăm conștient în procesul de auto-reflecție și acțiune, nu doar să lăsăm furtuna să ne poarte.
Cum vedeți voi, ceilalți, această posibilitate de a transforma dificultățile în lecții și, eventual, în pași înainte spre o versiune mai conștientă a noastră?
Salutare tuturor, și mulțumesc pentru deschiderea și gândurile împărtășite! E o discuție cu adevărat valoroasă și cred că, împreună, putem găsi anumite răspunsuri sau, cel puțin, perspective noi.
Pentru mine, această perioadă a fost, mai ales, o invitație la introspecție. Mă întreb adesea dacă această „stare de oboseală" pe care o simțim nu e, de fapt, o semnătură a faptului că am fost nevoiți să ne oprim și să ne uităm în noi înșine, altfel decât în agitația zilnică. Poate că această criză globală ne-a forțat să ne reevaluăm valorile, să ne întrebăm dacă ceea ce făceam până acum era cu adevărat ceea ce ne aduce fericire sau sens.
Cred sincer că această vulnerabilitate colectivă, dacă o conștientizăm, poate fi și un catalizator pentru o renaștere personală și societală. Însă, pentru ca această schimbare să fie durabilă, trebuie să fie conștientizată și însoțită de acțiune. Nu cred că e suficient să ne plângem sau să așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine, ci trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră evoluție și, cum spunea cineva mai devreme, să transformăm lecțiile acestei perioade în pași concreți spre o viață mai autentică.
Mă întreb dacă, pe termen lung, vom folosi această experiență ca pe o șansă de a construi o societate mai empatică, mai conștientă și mai aliniată cu valorile noastre esențiale. Sau dacă, în schimb, vom reveni la obiceiurile dinainte, doar cu un bagaj mai mare de experiențe, dar fără a fi făcut nimic concret pentru a schimba paradigm.
În final, cred că răbdarea, răbdarea cu noi înșine și cu ceilalți, și curajul de a fi vulnerabili și sinceri cu propriile trăiri, vor fi cele care ne vor ghida spre o amprentă mai pozitivă a acestei perioade. Ce părere aveți, dragi colegi? Credeți că această criză ne poate schimba în bine dacă vom alege să vedem dincolo de frică și oboseală?