A mai pățit cineva să studieze legătura dintre traumele de atașament din copilărie și tiparele de personalitate? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, iar teoria mi se pare interesantă, dar uneori par prea generale pentru cazul real. Mă gândesc sincer dacă traumele astea pot explica anumite comportamente repetitive mai ales într-un context academic sau social.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de multe ori simt că anumite decizii sau reacții ale unor oameni vin exact din întrebuințarea acelor mecanisme de atașament, chiar dacă ei nu conștientizează.
Am citit câteva studii și teze pe tema, dar încă nu reușesc să-mi formez o imagine clară despre cum se face disocierea între traume și personalitate în practică. Avem vreun coleg care a avut experiența sau chiar un mentor cu opinie solidă pe subiect?
Mi-ar plăcea să aflu și păreri sau exemple mai concrete, pentru că parcă teoretic totul e mult mai ușor, dar în aplicație... e altceva.
Salut, Roberta! Interesantă discuție, și mă bucur că aduci în discuție subiectul acesta, pentru că e unul cu mult mai multă complexitate decât pare la prima vedere.
Din experiența mea, e absolut adevărat că traumele din copilărie și traiectoria atașamentului pot avea un impact profund asupra acțiunilor și deciziilor noastre, chiar și atunci când nu suntem conștienți de această legătură. Problema, însă, e că foarte des acele mecanisme devin automate, și se manifestă ca niște tipare repetitive, uneori chiar inconștiente.
În ceea ce privește disocierea între traume și personalitate în practică, cred că e nevoie de un mix de abordări - de la interviuri terapeutice, analize de comportament și până la înțelegeri aprofundate ale istoricului de viață. Personal, am găsit utilă abordarea centrată pe narativ, adică să pun în discuție poveștile personale pentru a descoperi rădăcinile comportamentelor. Dar e clar că fiecare caz e diferit, și nu există o soluție universal valabilă.
Un criteriu destul de util pentru mine a fost să privesc evoluția din trecut până în prezent, să observ consecințele acțiunilor din diferite etape. Uneori, o traie (trauma) nerezolvată rămâne agățată în subconștient și continuă să își spună cuvântul, chiar dacă conștient nu mai avem conștientizarea lor. În aceste situații, terapia, autoreflectarea profundă și chiar anumite tehnici de mindfulness pot fi de mare ajutor.
De ce nu povestești mai mult despre cazul concret în care simți că această conexiune te „bântuie"? Poate discutăm și alte perspective, și chiar dacă nu avem toate răspunsurile, câte o viziune din experiența fiecăruia poate aduce clarificări utile.