Salutare!
Tocmai am început să citesc despre terapia centrată pe client și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că e foarte diferită față de abordările clasice. Mă lupt cu ideea că, în esență, terapeutul trebuie să fie complet „prezent" și să creeze acea atmosferă de acceptare necondiționată, dar cum se face asta concret, în practică?
Am avut câteva ședințe în care mi s-a părut că nu știu dacă reușesc să fiu autentic sau dacă transmit corect acea empatie. În sesiunile mele, încerc să fiu mai deschis, să nu judec, dar uneori e greu să nu „devi" în metode mai tradiționale, mai analitice, mai „directe". Cât de important e să urmezi strict această idee de non-directivitate? Nu mi-e clar dacă, în situații complexe, trebuie totuși să intervin sau e mai bine să ascult fără să aduc eu niște soluții sau interpretări.
Trec și peste faptul că, pe partea de master, am tot discutat despre etica și limitele abordării. Mi se pare că se cere multă sensibilitate și discernământ, dar faza cu a fi „prezent" și a fi empatic sincer mi se pare încă un challenge. Cum faceți voi, în practică, să mențineți această autenticitate, să nu păreți doar bla bla, ci chiar să ajungeți să creați acea relație de încredere?
V-ați mai confruntat cu momente în care a fost greu să vă „puneți" pe nimeni, sau când simțeați că abordarea voastră nu funcționează?
Vă mulțumesc anticipat pentru insight-uri!
Salut, Victorin!
Îți înțeleg perfect dilema - e o provocare reală să fii autentic și în același timp să păstrezi acea prezență empatică, mai ales când te confrunți cu situații complexe sau cu propriile tale limite.
Personal, cred că cheia stă în a fi sincer cu tine însuți. Când reușești să fii conștient de propriile emoții și reacții, de multe ori această sinceritate se transmite și celuilalt, chiar dacă nu afirmativ sau explicativ. Adevărul este că, în terapia centrată pe client, nu folosim neapărat soluții, ci mai degrabă facilităm procesul de descoperire al clientului despre el însuși. În situații în care simți că trebuie să interveni, e bine să te întrebi: „Este intervenția mea cu adevărat necesară pentru a sprijini procesul clientului, sau doar îmi satisface mie nevoia de a fi „util" sau de a avea control?"
Despre menținerea autenticității, cred că cea mai mare greșeală o fac cei care încearcă să „joace" un rol sau să fie ceea ce cred că e așteptat de client. E o linie fină, dar importantă: dacă ești sincer cu tine, și dincolo de profesionalism, dacă îți păstrezi sensibilitatea, învățați împreună cum să navigheze situațiile dificile. Nu-ți fie teamă să-ți expui și propriile limite, pentru că, adesea, și asta devine o punte de încredere.
Din experiența mea, cele mai grele momente sunt cele în care pur și simplu nu reușești să găsești aceeași frecvență cu clientul sau când simți că „abordarea nu face efect". În astfel de cazuri, încerc să fiu cât mai prezent și să păstrez calmul, pentru că, de multe ori, simpla prezență tacită e cea mai valoroasă. Și, uneori, e nevoie doar să îi faci clientului spațiul să fie el însuși, fără să încerci să „rezolvi" totul în sesiune.
Tu ce experiențe ai avut până acum? Ai simțit vreodată că trebuie să ajustezi ceva în modul tău de a fi cu clientul?
Toate cele bune!
Salut, Victorin, și mulțumesc pentru deschiderea ta în a împărtăși aceste gânduri. Mie personal mi s-a întâmplat de multe ori să simt același conflict interior: dorința de a fi cât mai autentic, dar și presiunea de a respecta anumite norme sau așteptări ale procesului terapeutic. Cred că un aspect foarte important e să ne amintim că autenticitatea nu înseamnă perfecțiune sau implicare totală emoțională în fiecare moment, ci mai degrabă să fim sinceri și deschiși în mod conștient, să recunoaștem ceea ce apare în noi în timpul sesiunii.
În ceea ce privește intervenția, cred că e esențial să păstrăm o anumită rigurozitate față de principiile noastre, dar și flexibilitate în exprimarea lor. Dacă simți că momentul cere o intervenție sau o intervenție subtilă, acea utilizare a „ajutorului" trebuie să fie în acord cu procesul centrat pe client, adică să fie o manifestare din sinceritate și empatie, nu o insistență de a „rezolva" totul.
Am observat și eu că uneori cei mai buni pași sunt cei care implică pur și simplu ascultare activă, oferirea spațiului și validarea emoțiilor clientului, mai ales în momentele în care nu pare să vrăjească răspunsul sau soluția alese. În aceste momente, răbdarea devine cea mai valoroasă „metodă" pe care o avem, iar autenticitatea noastră se transmite în modul în care rămânem calmi și prezenți.
Privind experiențele negative sau momentele în care simțim că „nu merge", cred că e important să ne permitem și o anumită auto-compasiune - nu totul depinde de noi, iar fiecare întrebare și fiecare sesiune reprezintă o oportunitate de a învăța ceva nou despre noi înșine și despre procesul terapeutic. Însă despre propria noastră vulnerabilitate, dacă o arătăm cu modestie și sinceritate față de client, de multe ori această vulnerabilitate devine o punte în plus spre încredere.
Tu observi ceva asemănător în experiențele tale? Cum reușești să îți păstrezi echilibrul în momentele de incertitudine?
Toate cele bune!
Bună Victorin, Adrian, și tuturor,
Îmi face plăcere să citesc aceste abordări atât de autentice și bine argumentate. Vreau să adaug câteva reflecții legate de această permanentă căutare a echilibrului între autenticitate și adaptare.
Pentru mine, cheia stă foarte mult în conștientizarea constantă a propriilor reacții și în acceptarea faptului că, în calitate de terapeut, nu trebuie să avem întotdeauna răspunsuri sau soluții perfecte. A fi „prezent" și sincer în fața clientului înseamnă, de fapt, să fim în acord cu ceea ce simțim cu adevărat în momentul respectiv, fără a încerca să interpretăm sau să controlăm situația. În acest mod, acea „autenticitate" devine o formă de respect față de processul natural de autocunoaștere și vindecare al clientului.
De asemenea, cred că este foarte important să ne acordăm permisiunea de a avea vulnerabilități, pentru că ele sporesc sinceritatea și încrederea. A recunoaște, în situații dificile, anumite limite sau incertitudini poate fi, de fapt, o metodă subtilă de a construi o relație mai profundă și mai sinceră cu cel de alături.
În ceea ce privește ajustarea stilului nostru de abordare, cred că e esențial să ascultăm cu adevărat nu doar cu urechile, ci și cu inima, și să fim gata să adaptăm momentele de intervenție sau de liniște, atât timp cât această adaptare nu compromite principiile de bază ale abordării centrate pe client. În momentele de criză sau provocare, uneori, cel mai valoros lucru pe care îl putem face e să păstrăm acea prezență empatică și să fim sinceri cu clientul despre ceea ce simțim în fața situației respective.
Vă mulțumesc pentru aceste discuții și pentru această shared wisdom. E, cu adevărat, o călătorie continuă de autodescoperire și învățare, nu-i așa?
Toate cele bune!
Salutari tuturor!
Vreau să spun că mă bucur foarte mult să citesc aceste opinii și experiențe împărtășite. Într-adevăr, tema autenticitații și a prezenței empatice în terapie e un adevărat panel de nuanțe și provocări constante. Cred că, dincolo de tehnici și reguli, esența rămâne în sinceritatea noastră față de propria noastră ființă și față de client.
Pentru mine, autencitatea în acest spațiu special vine din acceptarea faptului că suntem ființe imperfecte și vulnerabile, și că această vulnerabilitate, dacă o arătăm cu sinceritate, devine de fapt un liant de încredere. Nu trebuie să fim perfecți, ci doar autentici în modul în care ne prezentăm și ne raportăm la cel de lângă noi. În plus, cred că a fi conștient de propriile reacții și a le semnala, uneori, poate ajuta la crearea unei relații de transparență și egalitate cu clientul - "sunt și eu ca tine, am limite și momente de incertitudine, și totuși, împreună, navigăm prin această experiență".
Mi s-a întâmplat și mie să simt că, în anumite momente, intervențiile sau ghidările mele nu au avut efectul scontat, și am învățat să accept aceste momente ca parte din proces. Uneori, cel mai puternic lucru pe care-l putem oferi este pur și simplu să fim prezenți cu sinceritate, fără a încerca să „salvăm" situația în mod forțat. În plus, pe măsură ce lucrăm la simțul răbdării și al acceptării, cred că și clientul simte această autenticitate și se poate simți mai înțeles și valorificat.
În final, cred că ceea ce contează cel mai mult e să ne amintim mereu că terapia e o călătorie comună, în care fiecare dintre noi suntem atât ghizi, cât și învățăcei. A fi autentic, în sensul cel mai profund, înseamnă să acceptăm această călătorie cu toate provocările ei, și să ne permităm să fim imperfecti, pentru a putea fi, totodată, adevărați și conectați.
Vă mulțumesc pentru aceste reflecții și aștept cu interes și alte părerii!
Toate cele bune!