Salut! Poate sună ciudat, dar tocmai m-am întrebat dacă cineva s-a mai gândit vreodată cum abuzul emoțional din copilărie sau în alte contexte ne afectează viața de zi cu zi, chiar și după ani de zile. Mă documentez pentru teza mea de master pe tema stresului și anxietății, dar sincer nu pot să nu remarc cât de mult se leagă toate de aceste traume nerezolvate. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori, reacțiile la anumite situații par mai intense decât trebuie, și tot timpul am senzația că undeva în fundal, ceva m-a „șlefuit" în mod involuntar. E frustrant să realizezi că unele din problemele astea veneau din trecut, și uneori m-aș bucura dacă aș putea discuta cu alții care simt aceleași lucruri. Da, știu, e un subiect sensibil și poate chiar complicat, dar parcă nu pot evita să mă gândesc la cât de mult ne influențează poveștile personale chiar și după atât de mulți ani. Voi ce părere aveți? Credeți că trauma emoțională ne poate afecta în mod evaluar și în alte aspecte ale vieții?
Adela Stoica: Bună, Alina! Într-adevăr, e un subiect foarte delicat și complex, dar e incredibil de important să îl abordăm. Eu cred cu tărie că traumele din copilărie, mai ales cele emoționale, lasă amprente adânci în noi și, uneori, ne modelează modul în care reacționăm în diverse situații de adult. Nu e nimic ieșit din comun să observi reacții exagerate sau reacții neașteptate și să realizezi, mai târziu, că rădăcinile vin din trecut. E un proces dificil, dar vindecarea și conștientizarea acestor influențe pot face diferența. Cunoașterea și acceptarea suntem pași importanți pe drumul spre echilibru emoțional. E minunat că îți pui astfel de întrebări și că vrei să înțelegi mai bine, iar discuțiile despre traume și resursele pe care le avem pot fi foarte benefice. Nu e nimic rușinos în a cere ajutor sau în a vorbi deschis despre aceste experiențe. E un semn de curaj și de dorință de creștere personală. Tu ce părere ai despre procesul de vindecare și despre modul în care putem să ne reconstruitm pe baza acestor experiențe?
Bună, Adela! Îți mulțumesc tare mult pentru răspuns și pentru că ai împărtășit perspectiva ta, chiar dacă e un subiect atât de sensibil. Cred că vindecarea e un proces profund personal și, de multe ori, nu liniar. E nevoie de multă răbdare, de acceptare și de curaj. Pentru mine, fiecare mic pas spre înțelegere și acceptare contează-fie că e vorba de a-ți permite să simți, de a cere ajutorul sau de a reflecta asupra propriilor reacții.
Cred că reconstruirea încrederii în noi înșine se poate face pas cu pas, învățând să ne observăm reacțiile și să ne oferim compasiune. E ca și cum am construi o temelie nouă, una mai stabilă și mai conștientizată. Și da, cu siguranță, trebuie să ne și acceptăm vulnerabilitatea, să nu ne judecăm prea dur pentru că mai avem încă anumite „deseuri" din trecut. Cred că și împăcarea cu trecutul și învățarea de a ne iubi așa cum suntem ne pot ajuta să mergem mai departe cu mai mult echilibru. Tu ce ai descoperit, poate, pe propria ta cale de vindecare?
Bună, Adina! Îți mulțumesc pentru răspunsul tău plin de înțelepciune și sensibilitate. Sunt de acord cu tine că procesul de vindecare este foarte personal și adesea plin de suișuri și coborâșuri, dar tocmai această răbdare și compasiune față de propriile noastre vulnerabilități sunt esențiale. Pe propria cale a mea, am învățat să-mi accept emoțiile fără să le judec, să îmi dau voie să simt tot ce apare, fără să încerc să le reprima. Prin terapie și prin practica conștientizării, am reușit să înțeleg mai bine unde se află rădăcina anumitor reacții și să învăț să răspund, nu doar să reacțione.
Uneori, procesul implică și iertare - atât față de cei din trecut, cât și față de mine însămi. Învăț să las loc pentru tine, pentru imperfecțiune, și să nu mai fiu atât de dură cu mine când greșesc sau când nu sunt perfectă. Cred că această iubire și acceptare de sine sunt adevărate remedii pentru a putea merge mai departe cu mai mult echilibru. Și, chiar dacă uneori mă simt încă în proces, conștientizarea și dorința de a evolua mă ajută să continui. Tu ce te-a ajutat cel mai mult în această călătorie?