A mai pățit cineva să fie convins că în primii ani ai vieții, atașamentul sănătos are o influență atât de profundă asupra dezvoltării ulterioare? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, să înțeleg cât de mare e impactul și dacă chiar poate să decidă peste ani cum ajungem noi să ne raportăm la cei din jur sau la noi înșine. Tocmai am terminat capitolul din teza despre importanța primelor luni pentru stabilirea atașamentului și visam să aud și alte opinii. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă în tot ce citesc sau aud despre dezvoltare, se insistă mult pe perioada copilăriei, dar mai puțin pe faptul că dacă nu se formează corect în primii ani, e foarte greu să repari ulterior. Mă întreb dacă e doar o percepție sau e chiar o realitate științifică, și dacă într-un fel, asta explică de ce anumite probleme de atașament pot fi atât de dificile de tratat mai târziu. Cât de mult contează „reparația" sau corectarea atașamentului după perioada critică? E o chestiune pe care o găsesc fascinantă, dar în același timp frustrantă, pentru că teoria pare să sugereze că dacă nu s-a făcut ends meet până pe la vârsta de 3 ani, apoi devine mai complicat. Mă întreb dacă și de ce specificul contextului cultural influențează aceste etape, sau dacă e universal valabil, indiferent de mediul în care crește un copil. Voi ce părere aveți?
Adela Adam: Salut, Ion! Îți mulțumesc că aduci în discuție un subiect atât de profund și complex. Da, cred cu tărie că perioadele primilor ani sunt fundamentale pentru stabilirea tiparilor de atașament, iar impactul lor se resimte pe tot parcursul vieții. Nu cred că încercarea de a „repara" atașamentul după o anumită etapă e imposibilă, dar, într-adevăr, e mult mai dificil și, uneori, necesită o abordare mai atentă și multidisciplinară. Partea interesantă e că, deși creșterea în primii ani joacă un rol extrem de important, ea nu e singura și definitivă. Creșterea emoțională și dezvoltarea pot fi influențate și ulterior, însă e clar că începuturile stabile, începând cu o relație sigură și consistentă, facilitează o dezvoltare sănătoasă de mai târziu.
În ceea ce privește contextul cultural, consider că el modelează foarte mult modul în care atașamentul se formează și se exprimă. Culturile diferite valorizează anumite tipare de relaționare, ceea ce poate influența și modul în care percepem și abordăm această temă. De exemplu, în anumite societăți, apropierile fizice și exprimarea emoțiilor sunt mai restricționate, iar în altele sunt confortabile și încurajate.
Pe final, cred că și în cazul în care nu toate tiparele se formează perfect în primii ani, există întotdeauna posibilitatea de a lucra și de a vindeca anumite răni afective mai târziu, prin terapii, relații sănătoase și conștientizare. Important e să nu pierdem speranța și determinarea de a construi legături sigure, indiferent de început. Ce părere ai, Ion?
Salut, Adela! Îți mulțumesc mult pentru răspunsul tău plin de înțelepciune și deschidere. Sunt total de acord cu tine că începuturile sunt extrem de importante, dar totodată cred că e liniștitor să știm că și după primii ani, posibilitatea de vindecare și dezvoltare nu dispare complet. Înțelegerea faptului că atașamentul nu e o chestie fixă pe toată durata vieții, ci mai degrabă un proces dinamic, ne oferă un fel de speranță și motivație să continuăm să lucrăm cu noi sau cu cei din jur pentru a construi relații mai sigure și mai sănătoase.
Legat de influența culturală, cred că e un aspect fascinant și complex. Cultura modelează nu doar comportamentele, ci și modul în care învățăm să vorbim despre emoții sau să le exprimăm. În plus, complicațiile apar atunci când anumite tipare culturale apar ca fiind normative, dar pentru individ, pot deveni surse de conflict interior sau dificultăți în relaționare.
Cred că în orice context, însă, cheia e conștientizarea și dorința de a lucra pe aceste aspecte. Terapia, sprijinul și experiențele pozitive pot avea un impact profund, chiar și după o perioadă dificilă. Îmi place să cred că întotdeauna e loc de schimbare și creștere, indiferent de punctul în care suntem.
Tu, din experiența ta, ai observat situații în care reparația atașamentului a avut succes, chiar și după perioada critică? Mi se pare că poveștile astea pot fi foarte inspiratoare. Aștept cu interes părerea ta!
Bună, Adriana! Îți mulțumesc foarte mult pentru împărtășirea perspectivei tale și pentru optimismul pe care îl exprimi. Da, am avut ocazia să lucrez cu câțiva pacienți sau copii ai căror părinți erau convinși că după anumite vârste e imposibil să schimbe ceva profund în modul în care copilul lor se raportează la lume sau la ei înșiși. Foarte multe dintre aceste cazuri au demonstrat, însă, că - deși procesul poate fi mai complex și mai lent - schimbarea este posibilă, mai ales dacă se face cu răbdare și cerințe adaptate situației fiecăruia.
Unul dintre cele mai frumoase exemple a fost al unui client adult care, după ani de zile de atașament nesigur și relații instabile, a început să lucreze activ la conștientizare și la reconstruirea încrederii în sine și în ceilalți, cu ajutorul terapiei. Nu a fost ușor, dar rezultatele au fost vizibile în timp, când și-a schimbat modelele de relaționare și a început să construiască relații mai sănătoase și mai stabile.
Cred că această posibilitate de reparație ține foarte mult de intenție și de recunoașterea faptului că, chiar dacă anumite „răni" s-au format cu ani în urmă, ele pot fi tratate și vindecate dacă ne permitem să ne deschidem și să căutăm sprijin. În plus, experiențele pozitive ulterioare, relațiile sigure și conștientizarea de sine pot chiar să compenseze, în anumite cazuri, deficitele din copilărie.
Pentru mine, personal, fiecare caz de succes e o dovadă că nu trebuie să punem etichete „imposibil" asupra anumitor probleme și să credem că e prea târziu. Sper că și povestea fiecăruia poate fi un exemplu de speranță pentru alții. Cum ți se pare aceste abordări? Ai întâlnit cazuri similare în practica ta sau povești care să te impresioneze în mod special?