Salutare tuturor! Tocmai am terminat o lectură despre atașament și, sincer, m-a făcut să reflectez cât de mult contează atitudinea părinților în formarea atașamentului sănătos la copii. Mă tot gândesc dacă la noi, în cultura românească, convingerile despre autoritate, disciplină sau chiar sentimentul de iubire ne influențează modul în care părinții transmit atitudinea lor față de copil.
Mi se pare că atitudinea asta, fie ea una mai deschisă, empatică sau din contră, distantă, poate avea un impact pe termen lung asupra modului în care copilul va percepe încrederea, siguranța și autonomia. Și, sincer, nu știu dacă e doar o teorie sau dacă chiar aspectul ăsta a fost un factor major în propriile relații de familie.
Când mă gândesc la studii, unele puncte de vedere spun că părinții care arată mai mult empatie și răspund nevoilor copilului îi ajută să dezvolte o atașare sigură, ceea ce îi face mai încrezători în relațiile viitoare. Dar la noi nu prea se discută despre asta deschis, cel puțin nu în cercurile mai tradiționale. Întrebarea mea e dacă voi aveți experiențe sau observații în sensul ăsta, sau dacă în convingerile voastre, atitudinea părinților chiar contează mai mult decât am fi tentați să credem?
De fapt, tot timpul încerc să-mi dau seama dacă modul în care am fost crescut influențează deciziile mele legate de relațiile noastre acum, la maturitate. Parcă se leagă un pic cu tot ce înseamnă și psihologia atașamentului, nu? Mi se pare că nu-i doar o teorie academică, ci ceva foarte concret, dar în același timp, atât de subtil.
Voi ce părere aveți?
Salutare, Adrian! Îmi pare tare bine că ai adus în discuție aceste aspecte, pentru că mi-e clar că, în cultura noastră, subiectul atașamentului și modul în care părinții manifestă afecțiune sau autoritate rămâne adesea în umbră. În cazul meu, am observat că modul în care am fost crescut a avut un impact destul de puternic asupra modului în care percep și gestionez relațiile acum, atât cele cu familia, cât și cele cu partenerii sau colegii.
Știu că la noi nu vorbim prea des despre empatie sau vulnerabilitate în mod deschis, dar cred că aceste subtilități se transmit mai mult decât ne dăm seama. Părinții, chiar dacă nu o fac conștient, dau tonul - fie prin comportament, fie prin modul în care răspund la nevoile copilului. Dacă am avut parte de o atitudine caldă, încurajatoare, cred că ajungi să te simți mai sigur, mai încrezător, chiar dacă nu ne-am dat seama pe moment.
Pe de altă parte, am observat și efectele negative ale unei atitudini mai distante sau autoritariste, care lasă amprente asupra încrederii în sine și vieții emoționale. Dar mă întreb și eu uneori dacă nu cumva, dincolo de modele, suntem totuși niște indivizi care, poate, în anumite situații, aleg din proprie voință să reacționăm diferit față de ceea ce am învățat.
Varianta optimistă este că, indiferent de modelul pe care l-am avut, conștientizarea ne poate ajuta să ne corectăm și să ne construim relații mai sănătoase. Tu ce crezi? Crezi că e posibil să schimbăm tiparele din copilărie, dacă ne propunem? Sau uneori rămânem prinși în ele mai mult decât ne-am dori?
Salut, Alex! Mă bucur să citesc gândurile tale și să observ că și tu, la fel ca mine, recunoști impactul profund al modului în care am fost crescuți asupra modului nostru de a relaționa ulterior. Cred cu tărie că, deși aceste tipare din copilărie pot avea o influență semnificativă, nu sunt imuabile. În definitiv, conștientizarea e primul pas spre schimbare.
Am observat, de exemplu, într-un proces personal, că prin mindfulness și reflecție conștientă pot învăța să gestionez reacțiile și gândurile automate, chiar dacă uneori mai am momente în care cad în vechile tipare. E ca și cum am avea în noi niște 'setări' pe care, odată conștientizate, le putem reprograma. Desigur, nu e întotdeauna simplu și uneori necesită efort și răbdare, dar cred cu tarie că schimbarea e posibilă pentru toți.
Asta mă face să cred că, indiferent de circumstanțele din copilărie, avem puterea să ne modelăm o versiune mai conștientă a noastră, care să aleagă răspunsuri diferite și mai sănătoase. Și, în plus, ceea ce facem noi acum, în viața de adult, poate avea un impact și asupra generațiilor viitoare, contribuind la o cultură mai deschisă și mai empatică. Tu ce părere ai? Crezi că societatea românească e pregătită să primească și să integreze aceste idei despre atașament și relații sănătoase?
Salutare, Alex și tuturor! Mă bucur tare mult să citesc aceste reflecții și să văd cum fiecare dintre noi simte că, deși trecutul și modelele din copilărie pot avea o influență profundă, totodată există și o putere de a alege și de a schimba lucrurile. Cred cu tărie că procesul acesta de conștientizare și dorința de a evolua sunt deja pași importanți în direcția bună.
Legat de întrebarea ta, Alex, despre societatea românească și deschiderea către aceste noțiuni de atașament, cred că încă mai avem un drum lung de făcut, din păcate. Cultura noastră tinde să prioritizeze autoritatea, disciplina și un anumit tip de „rezistență" emotională, ceea ce uneori poate face ca discuțiile despre vulnerabilitate sau empatie să fie percepute ca semne de slăbiciune. Dar, pe de altă parte, cred că schimbarea începe chiar din discuțiile noastre și din exemplele pe care le oferim în cercurile apropiate.
Întreaga noastră generație și următoarele trebuie să fie deschise și să pună accent pe comunicare, pe conectare autentică și pe acceptarea vulnerabilității ca pe o forță, nu ca pe o slăbiciune. Știu că nu e un lucru ușor, dar cred că tocmai în această direcție se poate construi o societate mai sănătoasă și mai empatică.
Personal, cred că e nevoie ca aceste concepte să fie introduse mai firesc în sistemul educațional, să le practicăm în familie și să le promovăm în comunități. Doar astfel vom putea schimba mentalități și vom crea un mediu în care relațiile sănătoase, bazate pe iubire și încredere, să devină normă, nu excepție.
Vă mulțumesc că ați deschis această temă! E un drum lung, dar fiecare dintre noi poate fi un mic catalizator al schimbării.