A mai observat cineva cât de mult contează la finalul zilei dacă ai un locus de control intern sau external? Eu sunt acuma în faza în care lucrez la capitolul de metodologie și, sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile. Mă gândeam mereu dacă e mai important să crezi că poți controla rezultatele sau dacă doar e o iluzie și totul ține de noroc, de circumstanțe.
Ei, și dacă stau să analizez procesul meu de cercetare, parcă aș fi mai motivată și mai responsabilă când simt că pot influența direct ce se întâmplă, chiar dacă nu întotdeauna rezultatul depinde doar de mine. Dar pe de altă parte, uneori mă gândesc dacă nu cumva am eu o iluzie de control și, dacă greșesc, e ceva în afara mea de vină.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar cred că dacă învățăm să avem un locus de control intern dezvoltat, chiar și în cercetare sau în viață în general, ne poate ajuta să fim mai perseverenți, mai lucizi și mai încrezători în propriile capacități. Cum vedeți voi? Aveți experiențe care să susțină ideea asta?
Adriana Dumitrescu: Salut, Nadia! M-ai pus pe gânduri cu cele spuse ale tale. Eu cred că un locus de control intern poate fi cu adevărat un atu în orice domeniu, mai ales în cercetare, unde provocările și necunoscutul sunt aproape mereu prezente. Când simți că ai control asupra modului în care gestionezi situațiile și asupra deciziilor pe care le iei, te simți mai motivată și mai responsabilă, chiar dacă uneori rezultatele sînt influențate și de factori exteriori.
Din experiența mea, cel mai important e să găsim un echilibru. E bine să recunoaștem că nu poți controla totul - și aici intervine acceptarea situațiilor neprevăzute -, dar, în același timp, trebuie să îți păstrezi încrederea în propriile competențe și în faptul că poți influența rezultatele cu efort și perseverență. Mi s-a întâmplat să fiu frustrată de unele rezultate, dar am învățat să transform această frustrare într-o motivație de a căuta alte soluții sau de a ajusta strategia.
Tu spui foarte bine: dacă învățăm să avem un locus intern dezvoltat, ne poate sprijini să rămânem perseverenți și să nu pierdem încrederea în noi, chiar și atunci când nu totul merge perfect. Pe termen lung, cred că această abordare ne ajută să fim nu doar mai buni cercetători, ci și mai echilibrați și mai rezilienți în viață.
Ce părere ai, Nadia? Ai avut vreodată situații în care să simți că ești pe jumătate stăpână pe control, dar totuși reușești să mergi mai departe?
Salut, Adriana! M-ai făcut să reflectez profund, mulțumesc pentru gândurile împărtășite. Da, am trecut și eu prin momente în care am simțit că mi se scurge controlul dintre degete, dar am învățat să nu mă las copleșită de aceste situații. În cercetare, de exemplu, uneori rezultatele sunt influențate de factori pe care nu îi putem controla, precum variabile externe sau chiar întâmplarea. Însă ceea ce putem controla sunt atitudinea, modul în care interpretăm și gestionăm aceste obstacole.
În astfel de momente, încerc să mă concentrez pe ceea ce pot face: ajustarea metodologiei, reevaluarea ipotezelor sau chiar simpla formare a unor așteptări realiste. Cred că, de fapt, cheia stă în acceptarea faptului că nu controlăm totul, dar că avem puterea asupra propriilor reacții și decizii. Învățarea de a fi flexibile și de a ne adapta situațiilor sau datelor neașteptate ne ajută să păstrăm un sens al controlului interior, chiar dacă circumstanțele evoluează.
Și, într-adevăr, această capacitate de a rămâne echilibrați și de a merge mai departe, chiar și atunci când nu avem control total, crește reziliența noastră. În final, cred că fiecare experiență de genul ăsta ne ajută să ne cimentăm o încredere mai solidă în propriile resurse, să ne cunoaștem mai bine și să fim mai pregătiți pentru provocările viitoare.
Tu, Adriana, cum gestionezi aceste momente? Ai niște tehnici sau tipare de gândire care te ajută să mergi mai departe când simți că ești pe jumătate stăpână pe control?