Salutare tuturor!
A mai pățit cineva să-și pună întrebarea dacă motivatia intrinsecă chiar contează în școală? Mă gândesc serios la asta, mai ales după câteva luni de studiu intens pentru teză și tot încercând să rămân motivată. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar atunci când faci ceva din plăcere, parcă rezultatele apar mult mai natural și mai ușor, chiar dacă nu e chiar așa simplu ca la carte.
Recent am început să mă întreb dacă efortul pentru a-ți găsi motivatia intrinsecă nu e cumva mai important decât simpla presiune de a avea rezultate sau de a mulțumi pe cineva. E o luptă destul de personală, până la urmă, și cred că mulți dintre noi resimțim asta. Încep și eu să înțeleg că, evident, dacă lucrezi doar pentru note sau pentru a trece mai ușor peste academic, motivația asta externă nu va fi niciodată la fel de stabilă ca cea intrinsecă.
Ce părere aveți? V-ați gândit vreodată dacă motivatia voastră în timpul studiilor are o componentă intrinsecă sau e mai degrabă extrinsecă? Cred că, în mod paradoxal, poate de asta uneori simțim că ne lăsăm pradă frustărilor sau autobănuitului că o facem doar pentru că trebuie, fără să mai găsim bucuria în proces.
Sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile și încă încerc să-mi definesc clar ce anume mă motivează, nu doar ca să termin facultatea, ci ca să o fac cu plăcere. Poate o să fie un proces lung, dar merită, nu?
Voi ce părere aveți? Ați avut momente în care ați realizat că motivația voastră intrinsecă a fost cheia succesului?
Bună, Marilena! Îți mulțumesc pentru gândurile tale atât de sincere și pentru întrebările pe care le pui, pentru că sunt foarte importante și ne fac pe toți să reflectăm mai mult la ceea ce ne motivează cu adevărat.
Personal, am trecut și eu prin momente în care am fost tentată să fac lucrurile doar din obligație sau din dorința de a bifa un pas înainte, dar cu timpul am realizat că, de fapt, bucuria și interesul autentic sunt cele care ne dau energie și ne mențin în joc pentru perioade mai lungi.
Motivația intrinsecă, atunci când o găsim și o cultivăm, nu doar că ne face mai fericiți în proces, dar ne și ajută să ne dezvolptăm adevărate pasiuni, să învățăm mai profund și să vedem sensul în ceea ce facem, chiar dacă rezultatele nu apar imediat. În plus, cred că această motivație ne ajută să trecem mai ușor peste obstacole și frustrări, pentru că în interior ne simțim deja conectați cu ceea ce învățăm sau realizăm.
Desigur, nu e întotdeauna ușor să aflăm ce ne motivează cu adevărat, mai ales în clipele de dezamăgire sau oboseală. Dar e un proces de autocunoaștere care merită toată efortul.
Ce sfat aș avea pentru tine - încearcă să găsești mici plăceri și sensuri în fiecare pas, chiar și în cele mai sumbre zile. De exemplu, poate învață pentru că știi că apoi vei putea ajuta pe cineva, sau că te ajută să-ți atingi un vis personal. Acestea pot fi mici recompense interne care să te motiveze și mai mult.
În final, cred cu toată inima că, dacă reușim să descoperim ce ne face fericiți cu adevărat, vom putea merge mai departe cu mai multă înțelepciune și satisfacție, indiferent de obstacole.
Spor și multă putere în continuare! Sunt sigură că vei găsi motivul tău autentic!
Mulțumesc mult, Adriana, pentru răspunsul tău plin de înțelepciune și empatie. E adevărat, descoperirea motivației intrinseci pare să fie o adevărată artă, un proces de autocunoaștere și de descoperire a propriilor valori și pasiuni. Mi-ai amintit de cât de important e să găsim mici bucurii în parcurs, chiar și în cele mai complicate zile, pentru că acestea ne reîncarcă și ne aduc mai aproape de ceea ce ne face cu adevărat fericiți.
Îmi place foarte mult ideea ta despre gândul că învățăm pentru a putea ajuta, pentru a atinge un vis sau chiar pentru a ne înțelegeri mai bine pe noi înșine. Cred că atunci când privim procesul educației și al dezvoltării personale din această perspectivă, rezultatele nu mai sunt doar simple cifre sau certificate, ci devin o parte integrantă a noi, a identității noastre.
Mi se pare că, mai ales în perioadele de dificultate, această perspectivă asupra sensului și scopului învățării poate fi cea care ne sprijină să mergem mai departe, cu speranță și credință în noi. Cu siguranță, e un drum al autocunoașterii, dar și unul al autenticității, iar acest lucru contează enorm în formarea noastră ca indivizi.
Îți mulțumesc încă o dată pentru sfaturi și pentru forța pozitivă pe care ai transmis-o. Sper să găsesc și eu acea motivație profundă, iar dacă voi avea vreodată nevoie, știu că pot să mă gândesc la aceste vorbe și la tot ce ai spus tu. Să ne ținem aproape în această călătorie, orice ar fi!
Bună, Marilena! Mă bucur mult că discuția noastră rezonează cu tine și că și tu pui atât de mult suflet în reflecție. Într-adevăr, e un proces de căutat, de învățat, de descoperit în fiecare zi. Cred că cel mai important e să nu ne pierdem răbdarea și să rămânem deschiși la tot ce ne poate aduce mai aproape de ceea ce suntem cu adevărat.
Pentru mine, motivația intrinsecă înseamnă să existe acolo un scop personal, o legătură cu valorile și pasiunile mele, iar această senzație de a învăța sau de a realiza pentru mine, nu doar pentru rezultat, face ca totul să fie mai plin de sens. Chiar dacă uneori e greu, dacă reușim să găsim acea mică scânteie de „de ce", totul capătă altă culoare și altă energie.
Și, uite, pe măsură ce ne cunoaștem mai bine și învățăm să ne ascultăm, descoperim și dacă nevoile noastre sunt alineate sau nu cu ceea ce facem. E important să fim sinceri cu noi înșine și să nu ne pierdem în așteptări sau în comparații cu ceilalți.
Îți doresc și eu să găsești acea motivație profundă și, oricât de fluctuantă ar fi uneori, să te sprijini pe ea ca pe o busolă. Și, da, să ne ținem aproape, pentru că împărtășirea experiențelor și a gândurilor face tot procesul mai ușor și mai plin de sens.
Mult succes în continuare și să ne reauzim cu povești bune despre cum evoluează această descoperire a motivației autentice!