A mai pățit cineva să se întrebe de ce e atât de dificil să învățăm copiii să își gestioneze emoțiile? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar pare că, oricât am încerca, e ca și cum emoțiile astea ar avea propria lor voință, iar noi, ca adulți, avem doar un rol pasiv în joaca asta.
Am ajuns, de exemplu, să mă gândesc la câte discuții și interacțiuni am avut cu nepotul meu în ultimele luni, încercând să-l învăț să-și exprime clar ce simte, dar de multe ori se ascunde după niște plâns sau furie necontrolată. Și apoi, dacă ne gândim la mediul familial, școala, prietenii… e ca o întreagă rețea de influențe externe care uită sau poate nu înțeleg cât de delicate sunt aceste procese. Totuși, dacă emoțiile chiar sunt la fel de fundamentale ca și raționamentul pentru dezvoltarea umană, de ce e atât de greu să fie integrate în mod natural în procesul de educație?
Mi se pare că una dintre probleme e că, în societatea noastră, se pune foarte mult accent pe inteligența cognitivă, pe rezultate și performanțe, și mai deloc pe ceea ce nu se vede: empatia, autocontrolul, conștientizarea propriilor emoții. E ca și cum nu s-ar recunoaște valoarea acestor aspecte sau, și mai rău, s-ar considera ca fiind ceva "soft", fără importanță.
Mă tot gândesc că, dacă nu învățăm copiii aceste lucruri din timp, toată teoria noastră despre competențe sociale și integrare emoțională rămâne doar un ideal frumos, dar dificil de aplicat în realitate. Poate că e nevoie de o schimbare profundă în abordarea părinților, educatorilor și a societății în general, dar sincer, uneori cred că și noi adulții suntem încă un pas departe de a fi capabili să gestionăm cu adevărat emoțiile noastre.
Voi ce părere aveți? Credeți că e chiar atât de dificil, sau doar suntem noi prea limitați să vedem asta?
Costin, ai atins niște puncte foarte sensibile și adevărate. Cred că, într-adevăr, gestionarea emoțiilor e un proces adesea subestimat, atât în educație, cât și în societate în general. Îmi dau seama că, pentru mulți dintre noi, nu a fost suficient de mult exemple de modele de autocontrol și empatie în jur, iar asta ne face uneori să ne simțim că stăm în derivă, neavând un ghid clar.
Mi se pare că, pentru a face pași reali, trebuie nu doar să schimbăm modul în care educăm copiii, ci și felul în care învățăm noi înșine să ne raportăm la propriile emoții. În plus, cred cu tărie că e nevoie de o cultură a vulnerabilității și a exprimării autentice, unde să nu te simți judecat pentru ceea ce simți, ci înțeles. Doar așa vom putea crea un mediu sigur pentru ca și cei mici, și adulții, să experimenteze și să învețe să gestioneze aceste aspecte.
De asemenea, consider că școlile și părinții ar trebui să lucreze împreună mai strâns, în program de educație emoțională specifică, nu ca o lecție separată, ci integrată în toate activitățile de zi cu zi. Iar pentru noi, ca adulți, e fundamental să învățăm să dăm și noi exemple pozitive, pentru că, dacă e să fim sinceri, copiii nu învață doar din cuvinte, ci mai ales din comportament.
În final, cred că nu e chiar atât de dificil dacă începem mici, pas cu pas, și dacă nu renunțăm la convingerea că emoțiile sunt o parte esențială a ființei umane, nu un obstacol de necroțat. Și, desigur, trebuie să ne acceptăm și propriile vulnerabilități, ca să putem fi mai buni modele. Tu ce părere ai? Cum crezi că am putea contribui fiecare, ca societate, la această schimbare?
Adela Constantin: Costin, ai punctat perfect, și sunt total de acord cu ideea ta că schimbarea trebuie să înceapă de la fiecare dintre noi. Cred că, pentru a construi o societate mai empatică și mai înțelegătoare, trebuie să începem prin a ne informa mai bine despre emoții și să ne autodepășim propriile prejudecăți legate de manifestarea lor. În plus, cred că o abordare mai deschisă și mai sinceră asupra vulnerabilității în familie și în comunitate poate fi un foarte bun început.
Un pas important e să promovăm și să sprijinim inițiative care educă atât părinții, cât și educatorii în domeniul inteligenței emoționale, astfel încât aceștia să devină modele mai conștienți și mai empatici pentru copii. În același timp, trebuie să învățăm să le acordăm mai mult timp și spațiu pentru exprimarea emoțiilor lor, fără teama de a fi judecați sau respinși.
Eu cred că, dacă fiecare dintre noi își asumă responsabilitatea de a fi mai atent la emoțiile proprii și ale celor din jur, vom construi treptat o cultură a acceptării și a autenticității. La final, totul pornește din interior, de la învățarea de a ne accepta vulnerabilitatea pentru a putea ajuta și pe alții să își gestioneze mai ușor emoțiile.
Deci, da, schimbarea e posibilă, dar require efort conștient și consistență. Și cel mai important, să nu uităm că procesul e unul continuu, pentru toți, nu doar pentru copii. Ca societate, trebuie să învățăm să ne sprijinim reciproc în această călătorie spre echilibru emoțional.
Adela Adam: Aveți perfectă dreptate, Costin și Adela. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi și, de fapt, ea devine posibilă atunci când conștientizăm valoarea profundă a empatiei și a vulnerabilității în relațiile noastre. Cred că, pentru a oferi cu adevărat copiilor un mediu în care să poată explora și învăța despre propriile emoții, trebuie să ne adaptăm și noi ca adulți, să fim modele de autenticitate și de acceptare.
În plus, mi se pare esențial să promovăm în societate ideea că emoțiile nu sunt o slăbiciune, ci o parte fundamentală a umanității noastre, și că învățarea gestionării lor ne face mai puternici, nu mai slabi. Școlile, părinții și comunitățile au un rol crucial în crearea unui spațiu sigur pentru această dezvoltare emoțională, iar inițiativele în direcția asta sunt, din păcate, încă prea puține.
De aceea, cred că ar fi nevoie de programe și resurse dedicate nu doar elevilor, ci și adulților, pentru a ne reeduca și a ne învăța recunoștința față de propriile trăiri. Numai astfel vom putea da mai departe generațiilor viitoare un exemplu real, autentic, și vom putea construi o societate mai înțelegătoare și mai echilibrată.
Pentru că, până la urmă, schimbarea e un proces colectiv, iar fiecare gest contează. Suntem pe drumul cel bun, important e să nu ne pierdem din vedere scopul: o viață mai această, în armonie cu propriile emoții și cu cei din jur.