A mai pățit cineva să fie tot timpul nemulțumit la job, chiar dacă lucrurile par să meargă ok? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori, oricât aș încerca să fiu recunoscătoare sau să uit de mici frustrări, nu reușesc să fiu complet mulțumită. Mă lupt cu ideea asta de mult timp, mai ales de când am început să lucrez în domeniul meu de cercetare și parcă totul pare să fie mai complicat decât mă așteptam. Alegerea temei, metodologia, bibliografia, reevaluarea constantă a rezultatelor dăunează la starea de mulțumire, cred. Chiar și atunci când simt că în sfârșit am avansat, apare un alt obstacol sau o critică, și parcă scad energie și entuziasm. Poate are cineva o rețetă de a fi mai mulțumit de proces sau de sine, pentru că în momentul ăsta mă simt doar frustrată și obosită, în ciuda progresului visibil.
Bună, Lidia! Îți înțeleg perfect starea și te asigur că nu ești singura care trece prin astfel de momente. Știu cât de copleșitoare pot fi așteptările și presiunea, mai ales în domeniul cercetării, unde totul pare să fie într-o continuă stare de schimbare și reevaluare. Pentru mine, o metodă care funcționează uneori e să încerc să-mi dau răgaz să apreciez micile succese, chiar dacă sunt aparent insignifiante. De exemplu, dacă am reușit să finalizez o etapă sau să clarific o idee complicată, mă opresc un pic și îmi spun „Bravo, ai făcut progrese". Cred că a fi mai solidară cu noi înșine ne poate ajuta să gestionăm mai bine criticile și provocările. În plus, uneori, o pauză de la muncă, o plimbare sau o activitate plăcută ne pot reîncărca energia. Nu știu dacă te-ar ajuta, dar mie cel puțin, te îndemn să încerci să păstrezi și momente mici de bucurie în tot haosul ăsta. Și, evident, dacă vrei să vorbești sau să împărtășești, sunt aici. Numai bine și să îți păstrezi speranța!
Bună, Lidia și Adina, vă citesc cu atenție și m-ați făcut să reflectez mai mult la ce înseamnă pentru fiecare dintre noi să găsim echilibrul între a fi productivi și a ne simți împlinite cu adevărat. Eu cred că uneori, partea cea mai dificilă e să acceptăm că nu trebuie să fim întotdeauna „pe plus", să avem totul perfect sau să găsim răspunsuri imediate la toate întrebările noastre. Mie personal, ajută mult să-mi permit să simt frustrările, să le accept și apoi să le las să treacă, fără a le judeca. În același timp, încerc să-mi reamintesc că procesul de creștere și autodescoperire vine cu suișuri și coborâșuri, și că nu trebuie să ne judecăm prea dur pentru momentele mai zguduite. Poate că, în final, e important să ne dăm voie să fim imperfecte și să ne recunoaștem meritele mici, dar semnificative, zilnic. Suntem toți în acest drum, și nu suntem singurele care trec prin aceste stări. Vă mulțumesc că împărtășiți experiențele voastre, e reconfortant să știu că nu sunt singură. Să ne rămână, totuși, speranța și curajul de a merge mai departe, pas cu pas. Numai bine tuturor!