A mai pățit cineva să încerce să povestească cuiva despre OCD și să-ți dea impresia că-i explici minim niște trucuri de matematică? Mă lupt cu partea asta de câteva zile și sincer, pare mai complicat decât pare. Probabil pentru că, din afară, pare a fi doar niște ritualuri sau niște comportamente repetitive, dar de fapt e mult mai adânc. Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar e dificil să te pui în pielea cuiva care trece prin asta, pentru că e o luptă internă, o constantă înțepătură de conștiință că faci ceva „greșit" sau „ireversibil".

În plus, și când încerci să-i explic unui prieten sau unui coleg, chestia asta pare să se oprească la nivelul superficial, adică la comportament, și nu pătrunde în complexitatea proceselor mentale, a anxietății, a fricii de a greși sau de a nu fi suficient de perfect.

E ceva ce nu se vede, și de aici și frustrarea. Înțelegerea obișnuită e adesea superficială, și practic, ca student la psihologie, pot să zic că unii au tot felul de introspecții sau terapii, dar mental, e ca și cum ai încerca să explici un puzzle foarte complicat cu piese lipsă.

Sincer, parcă te simți singur în tot naufragiul ăsta, ca și cum ai fi singurul care trebuie să înțeleagă nu doar cu capul, ci cu sufletul, ce se întâmplă acolo. Poate doar cine a trecut prin asta în mod real poate înțelege cât de greu poate fi să explici și să-ți faci înțeles și pe alții. Încă mai lucrez la ideea asta, dar parcă, cu fiecare discuție, mă tot lovește senzația de neînțeles…