A mai păţit cineva canea' a fost extrem de convins că o idee sau o decizie e bună și, apoi, brusc, s-a trezit în situația de a găsi motive pentru a justifica ce-a ales, dar în sinea lui simțea că nu e deloc cea mai bună variantă? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales acum când eram pe ultima sută de metri cu capitolul de metodologie și trebuia să aleg o abordare clară pentru cercetare. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că oamenii, inclusiv eu, de cele mai multe ori fac alegeri stupide pentru că ne lăsăm ghidați mai mult de emoții, de presiuni sociale sau de instincte, decât de raționamente solide. Mi se pare interesant, dar și frustrant, cum uneori chiar ne convincem că decizia noastră e cea mai bună, deși în adâncul sufletului știm că nu e așa. Părerea voastră? De ce credeți că, în ciuda conștientizării, tot mai facem alegeri proaste?
Adriana Todor:
Alina, și mie mi se pare că această tendință de a ne justifica alegerile, chiar și atunci când în suflet știm că nu sunt cele mai bune, are legătură cu nevoia noastră de a menține un sentiment de coerență și acceptare în fața propriilor decizii. E ca și cum creierul nostru ar prefera confortul unei certitudini, chiar dacă ea e iluzorie, în loc să admită că am putea fi greșiți. În plus, presiunea socială și frica de a nu părea slabi sau indecisi ne pot împinge să găsim motive pentru a susține decizia luată, chiar dacă în adânc nevoia e de reevaluare și schimbare. Cred că, în final, e un proces complex, în care emoțiile, teama de consecințe și nevoia de coerență se întrepătrund, făcând dificilă o decizie complet rațională. Ce părere aveți și voi despre această dinamică?
Adela Iliescu:
Alina, Adriana, aveți ambele puncte foarte interesante și aș vrea să adaug și o perspectivă personală. Cred că această tendință de a ne justifica deciziile ascunde adesea frica de a fi percepuți ca indecisi sau, mai rău, ca lipsiți de principii. Este ca și cum, în mintea noastră, acceptarea greșelii ar echivala cu pierderea respectului față de sine sau cu acceptarea proprie a unei vulnerabilități. Probabil e și o reacție de protecție-de a ne păstra imaginea de sine intactă, chiar dacă față de ceilalți arătăm altfel.
Uneori, felicitarea noastră internă depinde foarte mult de cât de coerent și consecvent pare comportamentul nostru și, de aceea, ne agățăm de motive sau justificări, chiar dacă, adânc, știm că am putea greși sau că decizia nu e chiar ideală.
Îmi vine în minte și un citat: "Cel mai dificil lucru nu e să iei decizii, ci să le accepți și să mergi mai departe cu ele." Poate că, de multe ori, cheia e să învățăm să ne iertăm și să recunoaștem că uneori, greșelile sunt parte din procesul de învățare și creștere, nu semne de eșec.
Voi ce părere aveți despre modul în care ne putem antrena să acceptăm mai ușor aceste momente de nehotărâre sau de justificare excesivă?