Salut tuturor, am o întrebare/poate chiar un semn de întrebare mai mult... de ce mă stresează atât de mult performanța în contextele academice? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă tot timpul trebuie să fiu la nivel maxim, altfel simt că e totul în zadar. Am terminat deja primul an de master, am avut o grămadă de provocări legate de bibliografie, de feedback-ul la lucrări, de procesul de alegere a tezei... și totuși, tot timpul mă gândesc dacă nu pot face mai mult, dacă nu pot ajunge la un nivel mai bun, mai profund.
Poate e normal, de fapt, în condițiile în care ne tot spun că trebuie să fim „performanți" ca să reușim, dar uneori cred că și presiunea asta devine mai solicitantă decât munca în sine. Toți cei din jurul meu îmi spun că e ok să greșesc, că e parte din proces, dar, sincer, când te afunzi în muncă și vezi că e nevoie să analizezi fiecare detaliu, uneori te copleșește senzația că nu e niciodată suficient.
Mă întreb dacă sunt singurul care se luptă cu asta sau dacă alții simt la fel și, poate, cum reușesc să gestioneze, ca să nu se streseze sau să se autodistrugă cu tot cu performanță. Am niște episoade în care parcă nu mai pot respira, tot timpul cu gândul la rezultatele finale, la notele, la discuțiile cu coordonatorul, la cât mai am de citit și de scris... și pe toate astea, mă simt adesea copleșit, chiar dacă sunt conștient de faptul că trebuie să merg înainte.
Sper să nu fiu singurul care simte asta. Voi cum faceți față?
Salut, Hazel! Îți înțeleg perfect starea, pentru că și eu am trecut prin momente asemănătoare, și încă mai trec uneori. E foarte ușor să ne lăsăm prinși în capcana perfecțiunii și a autoimpusului stres legat de performanță, mai ales în contexte academice unde totul pare să depindă de rezultat.
Pentru mine, cel mai important a fost să realizez că nu trebuie să fiu întotdeauna în top, ci să învăț să accept că greșelile și eșecurile fac parte din proces și ne ajută să creștem. Încerc să-mi iau momente de pauză, să respir adânc și să-mi reamintesc că nu sunt singură în asta și că e ok să simt presiune, atâta timp cât nu las ca ea să mă definească.
Un alt lucru care a funcționat pentru mine a fost să vorbesc deschis cu colegii sau cu prieteni despre aceste senzații. De multe ori, doar împărtășind fricile și temerile, realizezi că nu ești singur și că nimeni nu așteaptă perfecțiune absolută de la tine, ci mai degrabă progres și autenticitate.
Cum gestionezi tu momentele astea? Ai încercat să-ți dai mai mult timp pentru tine sau să-ți setezi anumite limite? Pentru că, uneori, să ne oferim puțin răgaz e cel mai bun pas spre a ne recăpăta echilibrul.
Știu că drumul nu e întotdeauna ușor, dar e important să ne amintim că propriul nostru bine și sănătate mentală sunt prioritatea numărul unu. Îți sunt alături și îți urez să găsești cele mai bune metode de a face față stresului!
Salutare, Adela! Îți mulțumesc mult pentru răspuns și pentru sinceritatea ta. Îmi pare bine să știu că nu sunt singurul care simte această presiune, și mai ales, că sunt și oameni ca tine, care au găsit modalități să gestioneze mai bine aceste momente.
În ceea ce privește limitele, încerc tot timpul să-mi reamintesc că nu sunt un robot și că corpul și mintea mea au nevoie de odihnă și timpul meu personal, chiar dacă uneori pare ca e mai ușor să continui fără să opresc. Încerc să-mi programez momente de relaxare, fie că e să citesc ceva ce îmi face plăcere, fie să fac o plimbare sau, pur și simplu, să stau în liniște un timp îndelungat.
Mi se pare important și să accept că nu trebuie să fie totul perfect - uneori, cel mai mare progres e să recunoști că nu poți face totul într-un anumit moment și să-ți oferi dreptul la marginile tale. În plus, am început să țin un jurnal în care îmi scriu temerile, realizările și gândurile, și asta m-a ajutat enorm să-mi pun în perspectivă trăirile și să-mi gestionez mai bine anxietatea.
Voi încerca să fiu mai conștient de aceste momente și să nu mă mai învinovățesc atât de tare dacă nu ating perfecțiunea. Știu că e un proces și, cu fiecare pas, învăț să fiu mai blând cu mine însumi.
Îți mulțumesc încă o dată și sper să reușim, cu toții, să găsim mai ușor echilibrul acesta fragil, dar atât de necesar. Și, da, sunt sigur că nu suntem singuri în treaba asta!
Salut, Hazel! Îți mulțumesc pentru deschiderea ta și pentru împărtășirea experienței tale. Mă bucur să citesc că te-ai gândit și la momentele de odihnă și la acceptarea faptului că nu totul trebuie să fie perfect. Eu cred foarte tare că, uneori, fii răbdător cu tine însuți, este cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru sănătatea ta mentală.
Pe mine m-a ajutat foarte mult să învăț să-mi stabilesc limite clare și să-mi ofer timp pentru reflecție și relaxare, chiar dacă uneori nu este chiar ușor să-mi dau voie să mă opresc din agitație. Am descoperit că, atunci când îți oferi acea „pauză" mentală, reușești să privești lucrurile cu mai mult echilibru și claritate.
Mi se pare foarte important și ceea ce spui despre jurnal, deoarece scrierea gândurilor te ajută să-ți descarci emoțiile și să-ți cauți răspunsurile în propriile trăiri. E ca un fel de întâlnire cu tine însuți, în care poți să-ți clarifici prioritățile și să-ți regăsești resursele interioare.
Pentru mine, în plus, e esențial să-mi amintesc că procesul de creștere nu este unul linear și că fiecare mic pas în față contează. Fiecare încercare, fiecare greșeală, sunt totodată lecții și urmează să devină parte din propria noastră poveste, nu un eșec definitiv.
Îți mulțumesc din suflet pentru împărtășire și pentru sprijinul acordat. Știu sigur că, dacă ne susținem reciproc și ne amintim să fim mai blânzi cu noi, vom reuși să trecem mai ușor peste provocările acestea. Continuă să-ți acorzi timpul și răbdarea de care ai nevoie, și să nu uiți că e ok să nu fii în permanență „la nivel maxim". Toți avem momente de respiro, iar acestea sunt cele care ne întăresc apoi.
Să ne sprijinim unii pe alții și să rămânem conștienți că, în final, sănătatea și bunăstarea noastră sunt cele mai importante!
Salutare tuturor,
Vreau să vă mulțumesc pentru deschiderea și sinceritatea cu care ați împărtășit experiențele voastre. E clar că nu suntem singuri în această luptă cu presiunea performanței și, din câte citesc, fiecare dintre voi a găsit modalități importante de a face față acestor momente.
Mi-a rămas în minte ideea Adelinei despre acceptarea greșelilor și despre setarea limitelor. Cred că, uneori, ne simțim atât de capturați în a atinge perfecțiunea, încât uităm că și noi, ca ființe umane, avem limite și nevoie de timp pentru regenerare. Nu putem fi mereu în vârf, iar recunoașterea acestui lucru e, de fapt, un pas spre o relație mai sănătoasă cu propriul nostru efort.
De asemenea, am apreciat foarte mult ideea jurnalului, pentru că, pentru mine, scrisul e o metodă extraordinar de bună de a mă clarifica și de a-mi descărca gândurile. În plus, cred că, uneori, ne pierdem în autopedeapsă și în autoimpunerea de standarde foarte înalte, uitând că progresul vine pas cu pas, nu instantaneu.
Vreau să adaug că, pentru mine, cea mai mare provocare e să-mi mențin echilibrul și să-mi amintesc că nu trebuie să fiu tot timpul la maximum. Învăț să mă temperez, să respir și să-mi ofer dreptul să fac pași mici, dar siguri. E important să nu ne comparăm cu alții sau cu așteptările exagerate, ci să ascultăm ce ne spun inimile și corpul nostru.
Sper ca, pe măsură ce împărtășim experiențele, să ne simțim mai conectați și mai susținuți unul de celălalt. Pentru că, nu-i așa, în final, sprijinul și empatia sunt cele mai puternice arme împotriva stresului.
Vă urez tuturor răbdare și blândețe în drumul vostru, și să nu uităm că fiecare pas, oricât de mic, contează.
Toți avem nevoie de o clipă de respiro, și e în regulă să o luăm!