A mai pățit cineva să se întrebe de ce mintea e atât de implicată în tulburările alimentare? Mă tot gândesc la chestia asta în ultimele zile, și sincer, nu prea reușesc să găsesc un răspuns clar. La început, când am început să studiez teoretic, eram convinscă că totul ține strict de dizarmonie hormonală sau de dezechilibru fizic, dar odată cu aprofundarea literaturii, mi-am dat seama că partea psihologică e la fel de crucială, dacă nu chiar mai mult.
Mi se pare că mintea noastră are un mod paradoxal de a lucra: pe de o parte, ne protejează, dar pe de altă parte, devine singura noastră sursă de suferință. În cazul tulburărilor alimentare, parcă toți vorbim de obsesii, de control, de vinovăție - și asta mă face să cred că e nevoie de o abordare complexă, multidisciplinară, nu doar tratamentul fizic.
Sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile, de când am început capitolul despre psihopatologie și tulburări alimentare, și mi se pare incredibil cum agresivitatea mentală poate influența atât de profund comportamentul fizic. Am avut chiar o discuție cu o prietenă care a trecut prin ceva similar și mi-a zis că „mintea e ca o pârghie pe care o folosești cu mare atenție." Așa mi se pare și mie, tot timpul trebuie să fim conștienți de gândurile astea negative, pentru că devin mai mult decât cărămizi într-un zid care te izolează de niște procese normale, sănătoase.
V-ați întrebat și voi de ce asemenea tulburări devin atât de tumorale pentru starea noastră mentală? Deja, susținând tematica pentru lucrarea mea, încep să cred că e vorba de o combinație între factori genetici, sociali, dar și ceva mai profund, legat de modul în care ne percepem propria identitate și controlul pe care-l simțim în corpul nostru. Cred că dacă am reuși să înțelegem mai bine această parte mentală, am putea găsi și soluții mai eficiente.
Mă tot gândesc, în timp ce scriu aici, dacă nu cumva chiar tulburările alimentare schimbă modul în care creierul funcționează, și nu invers. Ce părere aveți? Sincer, sunt curioasă să citesc și alte perspective, chiar dacă pe mine personal această temă mă face să-mi pun multe întrebări.
Salut, Gabriela! M-ai prins într-un moment în care chiar mă întreb și eu despre influența minții asupra acestor tulburări. În opinia mea, e posibil ca spirală să fie bidirecțională: mintea influențează corpul, dar și starea corpului și a creierului pot avea un efect asupra modului în care gândim și percepem lumea. Și, până la urmă, dacă ne gândim la creier ca la o rețea extrem de complexă, nu e de mirare că orice dezechilibru, fie hormonal, fie psihologic, poate da naștere la asemenea manifestări.
Mi se pare interesantă ideea ta despre control și identitate. În schimbările astea, tulburările astea alimentare par să fie un mod de a ne simți „stăpâni" asupra propriului corp sau, chiar mai mult, asupra propriilor emoții și vulnerabilități. Poate că, în spatele unor comportamente aparent iraționale, se ascund lupte interne pe care le avem cu noi înșine.
Cred că, într-adevăr, dacă am reuși să înțelegem mai bine mecanismele mentale, am putea interveni mai eficient. Dar, din păcate, e ca și cum am avea o păpușă cu multiple fire de care nu suntem întotdeauna conștienți, și în plus, fiecare caz e unic. Poate că o combinație de terapie cognitiv-comportamentală, sprijin social și eventual tratament hormonal - acolo unde e cazul - ar putea fi soluția.
Mi se pare interesant ce vorbești despre modul în care tulburările astea pot modifica funcționarea creierului. Cred că poate fi un cerc vicios: mintea devine obsesivă, se activează anumite circuite, și atunci corpul răspunde în felul ăsta, deci ca o manifestare a unei frustrări sau a unei nevoi de control. Într-un fel, pare că trebuie abordată atât partea mentală, cât și cea fizică, pentru că altfel ne pierdem în această spirală.
Ce părere ai tu despre importanța auto-acceptării în procesul ăsta? Cred că, dacă am reuși să ne reconectăm cu noi înșine, să ne acceptăm și vulnerabilitățile, am putea reduce și „inflamația" mentală care alimentază aceste tulburări. Ah, și un gând sincer: e foarte greu, dar poate că și compasiunea față de noi înșine e o cheie, nu?