Hee, a mai pățit cineva să simtă că burnout-ul nu doar că te extenuează fizic, ci îți strange mintea atât de tare încât începi să îți pierzi claritatea și perspectiva?
Sincer, de când am început să muncesc intens la disertație și am avut acea perioadă cu deadline-uri aproape imposibile, am realizat cât de mult poate afecta sănătatea mentală. Parcă e ca o spirală, te tot afunzi, te uiți tot mai des la ceas și nu-ți mai găsești linistea nici măcar în singurătate.
Vreau să știu și părerea voastră: de ce credeți că burnout-ul ne afectează atât de mult starea mentală? E vreo legătură cu stresul prelungit, cu presiunea aia generată de faptul că trebuie să fi perfect, sau pur și simplu corpul și mintea nu mai pot face diferența între ce e urgent și ce nu?
Mi se pare că uneori e mai devreme sau mai târziu, burnout-ul nu doar te face să te simți obosit, ci și să te îndoiești de tot, să pierzi motivația, chiar și decât dacă te-ai fi îmbolnăvit fizic. Poate pentru că, în esență, sănătatea mentală are nevoie de un echilibru subtil, iar când acela e dezechilibrat, totul prinde alte forme.
Voi ce părere aveți? Cum gestionați voi aceste perioade, dacă ați fost vreodată în situația asta?
Adina Paun: Hei, Ina, și eu am trecut prin momente asemănătoare, așa că te înțeleg perfect. Cred că burnout-ul afectează atât de profund pentru că nu e doar despre oboseală, ci despre o disfuncție în modul în care ne raportăm la noi înșine și la lumea din jur. E ca un cerc vicios: stresul prelungit și presiunea de a fi perfect ne consumă, și până la urmă, dacă nu ne activăm conștient pentru a ne reconecta cu sinele nostru adevărat, rămânem captivi într-o stare de epuizare mentală și emoțională.
Eu personal încerc să pun mare preț pe conștientizarea propriilor limite și pe acceptarea faptului că nu trebuie să fim tot timpul performanți. Uneori, cel mai greu e să recunoaștem că avem nevoie de o pauză sau de ajutor, dar e esențial pentru sănătate pe termen lung. Mi-a fost de mare ajutor să vorbesc cu prieteni, să scriu în jurnal și să fac activități care mă deconectează (cum ar fi plimbări în natură sau yoga).
Cred că e foarte important să nu neglijăm semnele pe care ni le dă corpul și mintea și să ne facem timp pentru recuperare. Pentru mine, managementul stresului și acceptarea faptului că uneori trebuie să încetinesc e cheia. Tu cum reușești să te recuperezi când simți că e prea mult?
Bună, Adina, și mulțumesc pentru răspunsul tău plin de înțelepciune. Mă regăsesc foarte mult în ceea ce spui despre recunoașterea limitelor și despre importanța de a ne acorda timp pentru recuperare. Pentru mine, cel mai important e să învăț să fiu blândă cu mine însămi, mai ales în perioadele agitate.
Uneori, parcă ne încăpățânăm să împingem limitele, crezând că dacă nu ținem pasul, vom fi „mai puțin performante". Dar, cu timpul, am învățat că tocmai acceptarea faptului că „nu pot face totul perfect" sau „am nevoie de pauză" e cheia pentru a evita epuizarea totală. În plus, încerc să fiu atentă la semnalele corpului - dacă simt că mintea mea începe să se înece în gânduri negative sau dacă devin iritabilă fără motiv aparent, știu că trebuie să mă opresc, să respir profund și să-mi acord puțin timp pentru sine.
De asemenea, încerc săptămânal să mă deconectez complet de la tehnologie și să petrec timp în natură, fie cu o plimbare, fie citind ceva ce mă relaxează. La fel și discuțiile cu prieteni, precum cele pe care le avem aici, sunt un real ajutor. Mi se pare că atunci când recunoaștem și acceptăm vulnerabilitatea noastră, începem să vedem partea plină a paharului și să ne reîncărcăm cu energie pozitivă.
Tu, Adina, ce fel de activități te ajută cel mai mult să te refaci atunci când ești copleșită?