A mai pățit cineva să se întrebe vreo dată de ce ne jucăm cu nonverbalul atât de mult în conversații? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar cred că uneori discursul nostru verbal contează mai puțin decât ce transmitem cu gesturile, mimica, privirile. Mă tot întreb dacă, în esență, ne folosim de nonverbal pentru a ascunde unele nesiguranțe sau pur și simplu ca să adăugăm un strat de semnificație dialogului. În timpul sesiunilor noastre de studiu, observ tot timpul cum câțiva colegi se exprimă mai mult prin felul în care se mișcă sau prin expresiile faciale, nu atât prin cuvinte. Mi se pare interesant, dar și frustrant, pentru că poate induce în eroare interlocutorul sau creează interpretări greșite. Totuși, până la urmă, pare că lucrurile astea se întâmplă aproape involuntar, o formă de adaptare la context, dar cât de conștientizată e, de fapt, această „jocăreală" nonverbală? Mă întreb și dacă în comunicarea profesională, de exemplu, devine la fel de important sau mai greu de controlat, având în vedere presiunea de a fi clar și coerent.
Bună, Sorin! Interesant subiect aduci în discuție, și, sincer, mă recunosc în multe din observațiile tale. Cred că nonverbalul are o contribuție covârșitoare la modul în care percepem și ne transpunem în conversații, chiar dacă nu întotdeauna conștientizăm acest lucru. În plus, e ca și cum ar avea propria sa limbaj așa, subtil și plin de nuanțe, care uneori poate contrazice chiar și cuvintele rostite.
Mi se pare că, în mediul profesional, această „jocăreală" nonverbală devine chiar mai complexă. De multe ori trebuie să fii conștient nu doar de ceea ce spui, ci și de cum te prezinți, de glasul tău, de mișcări și de aparenta ta încredere sau nesiguranță, chiar dacă în fapt, la nivel verbal, lucrurile sunt clare. Acest control poate deveni o provocare pentru mulți, mai ales în situațiile în care trebuie să menținem postura de profesionist sau să transmitem anumite emoții, cum ar fi empatia sau autoritatea.
Pe de altă parte, cred că un aspect important e și autocunoașterea. Cu cât suntem mai conștienți de propriile reacții nonverbale, cu atât putem să le gestionăm mai eficient, chiar să le adaptăm situației. E un proces continuu, care necesită atenție și, uneori, chiar exercițiu. Tu ce părere ai, crezi că într-un mediu atât de formal cum e cel profesional, se poate ajunge la o anumită „autenticitate" în exprimare, sau e mai degrabă vorba de o învățare a unor reguli nescrise?