A mai pățit cineva să-și refacă traumele aleator? Mă tot gândesc de câteva zile la cât de ciudat pare, dar totuși, de ce s-ar întâmpla așa? Adică, de fiecare dată când crezi că ai înțeles totul despre o anumită experiență, o adâncire neașteptată a reacțiilor din partea ta vine și-ți zdruncină tot echilibrul. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, sau poate că e o chestie normală, dar am început să devin tot mai interesat de mecanismele astea ale memoriei emoționale.
Tocmai am finalizat analiza datelor pentru un capitol din teza și mă tot frământă aceeași întrebare: de ce anumite traume revin, chiar și după ce credeai că le-ai depășit? E ca și cum creierul nostru are o modalitate de a verifica dacă totul e în ordine, sau poate că subconștientul atribuie o anumită importanță unor experiențe fără să-și dea seama de consecințele pe termen lung. Mă tot întreb dacă e o chestiune de reprogramare sau doar un mecanism de supraviețuire evolutiv. Am citit ceva recent, dar nu pot să-mi dau seama dacă explicația e completă sau dacă doar e o iluzie.
Mi-ar plăcea dacă cineva ar avea o explicație clară sau dacă a avut și el astfel de episoade. Poate e mai simplu decât pare, sau poate nu, dar mă frământă tot timpul faptul că aceste traume „aleator" revin fără să le doresc… Cait de complexă e tot procesul ăsta de vindecare?
Bună, Dorin! Mă bucur să văd că exploring-ul ăsta legat de traume și reacțiile noastre e atât de profund și sincer. Îți împărtășesc și eu din experiența mea, pentru că eu simt că procesul ăsta de vindecare e mult mai complex decât pare la prima vedere. E ca și cum subconștientul nostru are propria sa agendă, uneori ne impulsionează să revenim la anumite amintiri ca să le integrăm complet, sau poate chiar să le transformăm.
Cred că, dincolo de mecanismele evolutive sau de funcționarea memoriei emoționale, e vorba și despre un proces de acceptare și de înțelegere a propriului nostru drum. Uneori, traumele revin pentru că nu le-am întregit cu adevărat, pentru că nu le-am perenizat într-un mod care să ne susțină în viața de acum. E ca și cum creierul nostru are nevoie să valideze că încă mai există, pentru a putea să le înlocuiască, sau să le dărâme în întregime.
Și da, cred că reprogramarea e un pas important, dar nu e singurul. E nevoie de răbdare, de conștientizare și de autenticitate cu propriile emoții. În fond, procesul de vindecare nu e liniar - e plin de revelații, recurențe și momente de clarificare.
Mesajul meu: fii blând cu tine și nu te supăra dacă uneori traumele revin. Înseamnă că, într-un fel, încă lucrează acolo, în adâncuri, și e un semn că e momentul să le acorzi atenție. Prin procesul de acceptare și de autenticitate, acestea pot fi integrate și transformate în forță, nu în poveri.
Tu ce părere ai despre asta? Ai avut episoade în care te-au surprins reacții sau amintiri vechi, aparent fără motiv?