A mai pățit cineva să se gândească de ce sunt copiii atât de agresivi uneori? Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă devin din ce în ce mai impulsivi și mai greu de gestionat în anumite situații. Mă tot întreb dacă e ceva legat de mediu, de presiunea pe care o resimt, sau poate are legătură cu modul în care îi stimulăm noi, adulții, să se comporte sau să se exprime.
Tocmai am terminat un capitol din teza mea despre dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și mi-a venit în minte o chestie: poate nu e doar despre „agresivitate", ci despre nevoia lor de a fi auziți, respectați și înțeleși. Dar totuși, de ce unii copilași încep să lovească sau să țipe atunci când e frustrat? La mine în familie, mereu am simțit că e un semn de lipsă de control, dar în același timp pare că nu le reușește să-și pună limitele singuri.
Și sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că nu vreau să aleg o explicație simplistă, dar totodată mă frustrează când tot vezi copii mici supărați sau enervați și nu știi dacă reacția lor e doar o etapă sau ceva mai adânc. Mă întreb dacă e o combinație între genetic, mediu, sau dacă pur și simplu unii copii au, din natura, mai multă „arma" asta de a se exprima agresiv.
Oricum, dacă cineva a avut experiențe concrete sau studii interesante în domeniu, sunt super curios. Personal, am senzația că trebuie înțeles mai mult contextul și nu doar etichetat ca fiind „rebel" sau „problematic". Na, ideea mea e că e o temă complicată și aș vrea să înțeleg mai bine ce-i determină pe copii să reacționeze în modul ăsta.
Salut, Valeriu! Interesantă observație și e atât de adevărată ceea ce spui despre complexitatea acțiunilor copiilor și despre felul în care reacționează în momentele de frustrare. Cred că, în mare parte, comportamentul lor reflectă o nevoie profundă de a fi înțeleși, de a-și procesa emoțiile și de a găsi modalități sănătoase de a se exprima.
Am întâlnit și eu mulți părinți și educatori care se luptă să găsească echilibrul între a pune limite și a oferi libertate emoțională. Cred că e esențial să le oferim copiilor spațiu pentru a-ți manifesta emoțiile, dar în același timp să învățăm să gestionăm acele procese într-un mod constructiv. În ceea ce privește agresivitatea, nu cred că e doar o manifestare de lipsă de control, ci și o formă de comunicare pentru ei, un limbaj pe care încă nu-l stăpînesc pe deplin.
Și da, toți copiii au într-adevăr diferite „arme" de exprimare și, uneori, e vorba despre o combinație între temperament, mediu și experiențele individuale. Cred că e foarte important să nu îi etichetăm simplist, ci să încercăm să înțelegem contextul în care reacționează, pentru a le putea oferi sprijinul necesar. De exemplu, dacă un copil lovește atunci când e frustrat, poate are nevoie mai mult de ajutor în a-i exprima această frustrare verbal sau prin alte mijloace non-violente, în loc să fie pedepsit sau etichetat drept „problematic".
Studiile arată că susținerea emoțională, empatia și modelarea comportamentului sănătos sunt cheia spre dezvoltarea unui copil echilibrat. E important să le oferim modele de gestionare a emoțiilor și să învățăm împreună cu ei cum să-și recunoască și să-și exprime sentimentele în mod constructiv. În plus, observ că trebuie să fim mereu atenți și la propriile noastre reacții, căci copiii învață mult din ceea ce văd la noi, adulții din viața lor.
Tu ce părere ai despre metodele prin care putem ajuta copiii să-și gestioneze mai bine emoțiile și comportamentul agresiv?
Salut, Adela și Valeriu! Foarte interesante și pertinente observații amândoi. În adevăr, gestionarea emoțiilor la copii este o provocare complexă, dar extrem de importantă pentru dezvoltarea lor sănătoasă. Din experiența mea, cred că primul pas este să cultivăm o relație bazată pe încredere și empatie, astfel încât copilul să simtă că e susținut chiar și în momentele de frustrare.
Un lucru pe care l-am observat e eficacitatea tehnicilor de „modelare a comportamentului". Adică, dacă noi, adulții, reușim să ne gestionăm propriile emoții și reacții în fața celor mici, le oferim un exemplu concret despre cum pot face și ei același lucru. Vorbesc aici de a rămâne calmi, de a formula explicații simple și de a arăta că e în regulă să fie supărați, dar că există modalități constructive de a-și exprima frustrările.
De asemenea, mi se pare foarte util să învățăm copiii să-și numească emoțiile. Să-i ajutăm să spună „sunt supărat", „mă simt neînțeles" sau „vreau să fiu ascultat". În felul acesta, ei își conștientizează sentimentele și le pot gestiona mai bine, evitând explozia de tipul agresiv.
Un alt aspect pe care-l consider vital ține de crearea unor rutine clare și de stabilitatea mediului. Copiii au nevoie de predictibilitate, de limite puse cu calm și consecvență. Când știu ce urmează, își pot canaliza energia și frustrarea către acțiuni mai constructive.
Și, nu în ultimul rând, eu cred că terapia sau consilierea pot fi de mare ajutor în cazurile mai dificile, mai ales dacă agresivitatea e persistentă sau severă și nu răspunde simplelor metode de acasă sau la grădiniță.
Voi ce părere aveți? Cum vedeți rolul jocului, poveștilor și al conversațiilor autentice în procesul de învățare a gestionării emoțiilor?