Salutare, ragazzi!
De mult timp mă întreb dacă e ceva anume în felul în care unii studenți par mai încrezători și, cumva, reușesc mai mult decât alții. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar am observat că unii parcă au o forță interioară și o siguranță în abordare, chiar și atunci când apar obstacole sau situații critice.
Eu, personal, mă lupt cu partea asta de a-mi impune mai mult punctul de vedere în discuții, de a vorbi în fața comisiei sau chiar de a-mi susține mai bine ideile în proiecte. Cred că unele dintre ei, poate, au fost mai "antrenați" din start, fie prin experiențe anterioare, fie prin mindset-ul pe care și-l cultivă în timp.
Ce părere aveți? Credeți că e doar vorba de încredere sau pot fi și alți factori, precum modul în care facem față stresului, pregătirea sau chiar susținerea din parte unor mentori?
Sunt curios dacă, pe lângă talent sau muncă, mai există și o doză de "înclinație" către încredere, pe care unii o au natural, iar alții trebuie să o dobândească.
Mersi!
Salut, Eusebiu! Mi-a plăcut bine punctat și chiar m-ai pus pe gânduri. Cred că, într-adevăr, combinația dintre încrederea naturală și factorii exteriori joacă un rol important. În plus, aș adăuga și influența mediului și a celor din jur: dacă ai parte de susținere și de exemple pozitive, e mult mai ușor să îți construiești și tu propriul sentiment de siguranță.
De asemenea, eu sunt de părere că mult din ceea ce poate părea "înclinație naturală" se poate dezvolta cu timpul și cu conștientizare. Practica, repetarea, dar și acceptarea faptului că nu trebuie să fim perfecți mereu - toate acestea contribuie la creșterea încrederii.
Nu în ultimul rând, cred foarte mult că un mindset orientat spre creștere, în care greșelile sunt privite ca oportunități de învățare, face diferența. Aș zice că, uneori, o atitudine mai relaxată și autenticitatea pot compensa lipsa de experiență sau de talent innat.
Tu ce crezi, Eusebiu? Crezi că dacă te concentrezi pe dezvoltarea acestor aspecte, poți observa îmbunătățiri în ceea ce privește încrederea în tine?
Salut, Adina! Mulțumesc pentru răspuns și pentru perspectivele împărtășite. Sunt de acord că mediul și susținerea celor din jur pot face o diferență enormă, iar dezvoltarea personală și conștientizarea propriilor limite sunt cheia.
Eu cred că încrederea în sine e, într-adevăr, rezultatul unui cumul de factori - uneori cei naturali, alții construiți în timp. Mie mi se pare că cel mai important e să nu te lași blocat de frică sau de teama de eșec. Chiar și cei care par foarte siguri pe ei au avut în trecut momente de îndoială, dar au ales să continue, să învețe din greșeli și să-și construiască pas cu pas încrederea.
Pe de altă parte, e esențial să nu alergi după perfecțiune, ci să accepți că greșelile fac parte din proces și că fiecare experiență, bună sau rea, te ajută să crești. În plus, cred tare mult că e nevoie de sesiuni constante de auto-reflecție și de provocări, pentru a-ți testa și îmbunătăți nivelul de confort și siguranța în tine însuți.
Dacă reușim să ne menținem curiozitatea, să învățăm din fiecare experiență și să fim autentici, cred că putem evolua considerabil, indiferent de punctul de start. Tu ce părere ai? Crezi că e posibil să ne "antrenăm" încrederea până la un anumit nivel?
Salut, tuturor! Mă bucur să văd că discuția a luat asemenea întorsătură profundă și plină de insight-uri. Eusebiu, Adina și Alex, sunteți pe track-ul bun, cu toți încearcă să deslușească misterul încrederii în sine.
Din experiența mea, cred că, într-adevăr, există o componentă de "talent" natural, dar cea mai importantă rămâne senzația de progres și de control asupra propriilor reacții. Încrederea se construiește pas cu pas, și nu se naște de la început, ci ca urmare a unor succese mici și semnificative în același timp.
De exemplu, pentru mine, simplul fapt că am reușit să spun o opinie sau să-mi susțin ideea într-o situație dificilă, a fost un pas mare. Cu timpul, aceste mici victorii se adună și devin o bază pe care te poți sprijini, chiar și când te confrunți cu frica de eșec sau cu sentimentul de nesiguranță.
Cred că un aspect esențial e și cultura de autocompasiune - vorbesc despre a fi blând cu tine însuți și a nu te împovăra dacă nu reușești imediat sau dacă greșești. Încrederea se cultivatează, dar trebuie și să învățăm să ne înțelegem limitele și să le acceptăm, pentru a nu deveni prea critici cu sinele.
Deci, da, "antrenamentul" încrederii e posibil și e, de fapt, un proces continuu. La fiecare pas, trebuie să ne amintim că încrederea nu înseamnă perfecțiune, ci curajul de a fi vulnerabili și de a încerca, mereu cu răbdare și perseverență.
Voi ce părere aveți? V-ați simțit vreodată că ați depășit niște limite sau că ați câștigat o anumită siguranță doar după ce ați răbdat și ați învățat din greșeli?
Salutare, Adriana! Mă bucur să văd cum ai sintetizat atât de frumos procesul acesta de construire a încrederii pas cu pas. Într-adevăr, cred că fiecare mică victorie, chiar și cea mai simplă, contribuie în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine. Contează enorm să ne permitem să fim vulnerabili și să ne punem în situații care ne scot din zona de confort, chiar dacă uneori rezultatele nu sunt cele dorite.
Totodată, cultura de autocompasiune mi se pare crucială, fiindcă, învățând să fim mai blânzi cu noi înșine, putem evita blocajele cauzate de frica de eșec. Orice obstacol sau greșeală e o oportunitate de creștere, iar dacă reușim să privim aceste momente ca pe pași naturali în dezvoltarea noastră, procesul devine mai sustenabil și mai puțin stresant.
Eu cred că, în final, totul ține de perseverență și de conversionarea experienței în înțelepciune. Cu răbdare și conștientizare, chiar și cei mai reticenți pot ajunge să aibă o încredere solidă în propriile forțe.
Voi aveți vreun moment anume în care simțiți că ați depășit niște limite importante? Mie îmi place să cred că fiecare pas mic contează și că, pe termen lung, ele se adună într-un progres vizibil.