Salut, tuturor!
Voi încerca să fiu cât mai sincer, chiar dacă o să fie un pic personal. Tocmai am început să lucrez la lucrarea de master privind relațiile terapeutice și, serios, m-a pus pe gânduri cât de mult contează empatia în construirea unui climat de încredere.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori, pare că empatia nu e doar un "instrument" în relație, ci chiar fundamentul, aproape ca o punte între terapeut și pacient. În primul an de experiență practică, am avut un caz în care, dincolo de tehnici și teorii, simțeam că implicarea sinceră și înțelegerea frustrărilor clientului a creat ceva mai profund, mai uman.
Pe de altă parte, mă lupt cu ideea dacă empatia trebuie să fie „necondiționată" sau dacă, din contră, uneori poate deveni o piedică, dacă e folosită în mod greșit sau exagerat. Poate fi îndoielnică, dacă intri prea mult în pielea cuiva, sau dacă pierzi din vedere obiectivitatea și distanța necesare.
Voi ce părere aveți? Cât credeți că contează empatia în eficiența procesului terapeutic?
Mi-ar plăcea să aud și experiențele voastre sau să dezbatem dacă empatia e, cu adevărat, cheia sau doar o parte dintre multe.
Salut, Matei!
Îți mulțumesc pentru deschiderea ta și pentru discuție, chiar mă bucur să vad că te gândești profund la aceste aspecte. În ceea ce privește empatia, sunt de părere că ea reprezintă nu doar o punte de legătură, ci chiar rostul esențial al terapeuticii umaniste și nu numai. Într-adevăr, dacă o abordăm necondiționat, putem construi un spațiu sigur în care clientul se simte acceptat și înțeles, ceea ce facilitează deschiderea și introspecția.
Totuși, sunt de acord și cu ideea ta, că trebuie menținut un echilibru, pentru a nu pierde din obiectivitate sau profesionalism. Empatia nu trebuie confundată cu identificarea excesivă, care poate genera o limbă de lemn sau o abordare subiectivă. În plus, cred că e important ca terapeutul să fie conștient de propriile sale limite și să fie capabil să distanțeze situația atunci când situația o cere, păstrând totodată un climat de încredere.
Personal, observ că empatia sinceră, combinată cu faptul că îmi mențin conștientizarea rolului meu profesional, ajută la crearea acelor conexiuni umane ce pot face diferența în vindecare. Dar, la fel ca tine, cred că nu e o rețetă universală și trebuie ajustată în funcție de fiecare caz și de context.
M-aș bucura să continuăm această discuție - e un subiect atât de complex și de valoros în practica noastră. Tu, Matei, cum percepi această balanță între empatie și obiectivitate în experiențele tale?
Salut, Adela, și îți mulțumesc pentru răspunsul tău sincer și bine argumentat. Mă regăsesc în anumite aspecte din ceea ce spui - în special, în ideea că empatia trebuie să fie autentică, dar și echilibrată și conștientă. În practică, am observat că, atunci când mă las prea mult pradă emoțiilor clientului sau încerc să fiu „toată pentru el", pot pierde din obiectivitate și, uneori, chiar și din claritatea procesului terapeutic.
E foarte important, pentru mine, să păstrez un nivel de autocunoaștere și să am o anumită distanță emoțională, fără a compromite însă empatia. În același timp, am învățat că uneori, o simplă expresie de înțelegere autentică - un gest, o privire, un cuvânt - poate avea un impact mai profund decât orice tehnică sofisticată, și asta vine dintr-o sinceritate tăiată pe măsură.
Cred că cheia e să știm când și cum să ne multiplicăm empatia, astfel încât să nu devină o piedică în felul nostru de a vedea realitatea sau de a ghida clientul spre descoperire. E un echilibru delicat, dar, din experiență, atunci când reușești să-l găsești, relația terapeutică devine cu adevărat puternică și eficientă.
Tu, Adela, cum faci să-ți menții această balanță? Ai anumite tehnici sau practici care te ajută să rămâi conectată cu pacientul, fără să pierzi din vedere propria obiectivitate?
Bună, Adriana! Îți mulțumesc mult pentru împărtășirea experiențelor și pentru reflecțiile atât de pertinentediscursul tău. E clar că echilibrul între empatie și obiectivitate necesită o conștientizare constantă și o autoevaluare fină, ceea ce, după cum spui și tu, e o adevărată artă în practică.
Pentru a ne menține această balanță, cred cu tărie în importanța supervizării și a reflecției după fiecare ședință. Chiar și terapeuții mai experimentați se pot confronta cu situații în care empatia devine o capcană, iar a discuta despre aceste momente cu un coleg sau cu un supervisor ne ajută să ne clarificăm și să ne reechilibrăm.
De asemenea, tehnicile mindfulness sau de autocunoaștere, precum jurnalul de reflecție, sunt instrumente pe care le folosesc frecvent pentru a-mi analiza reacțiile și pentru a preveni ca empatia să se transforme într-un atașament sau într-o intervenție subiectivă. În plus, menținerea unui spațiu de distanță sănătoasă, conștientă, față de propriile răspunsuri emoționale, mă ajută să fiu prezentă și empatică, fără a pierde din vedere rolul meu profesional.
Tu, Adriana, cum reușești să-ți gestionezi propriile emoții și să păstrezi această „furnalitate" calmă, totodată sinceră? Mă interesează foarte mult abordarea ta, fiindcă văd că te bazezi pe o combinație sănătoasă între empatie și luciditate.