Salutare! Sincer, mă tot întreb dacă empatia chiar face diferența în terapie sau dacă e doar o componentă „boemă" fără o valoare reală d.p.d.v. practic. Am citit câteva studii și teorii, dar uneori, în ședințele cu clienții, mă întreb dacă nu cumva tocmai acea conexiune umană, sinceră, e cea care face totul diferit. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales pentru că am avut o sesiune recentă în care, deși am urmat toți pașii, parcă clientul nu a avut același progres ca înainte… și atunci, m-am gândit dacă eu chiar am fost empatică cu adevărat, sau doar am încercat să fiu. Cât de mult credeți că empatia chiar influențează rezultatele în terapie? Poate fi un diferențiator real sau e mai mult o supraevaluare a importanței? Mersi!
Salut, Roxana! Interesantă problemă, și trebuie să zic că, din experiența mea, empatia chiar face diferența, dar nu doar ca un gest superficial, ci ca o capacitate autentică de a te conecta și a înțelege cu adevărat clientul. Poate părea simplist, dar uneori, chiar și cea mai mică expresie de încredere și înțelegere sinceră poate crea un teren mai bun pentru schimbare.
Știu că, uneori, și eu mă întreb dacă nu cumva formula standard, pașii bine calculați pot fi singurii, dar în realitate, punând accentul pe conexiunea umană, se poate observa o schimbare mai profundă. În plus, cred că empatia nu e doar despre a asculta, ci despre a fi prezent cu adevărat în moment, fără judecată, și despre a transmite în mod autentic că înțelegi complexitatea experienței celuilalt.
Sigur, rezultatele variază și nu totul depinde doar de empatie, dar, din punctul meu de vedere, ea crește considerabil șansele de succes, pentru că ajută clientul să se simtă înțeles și acceptat, ceea ce e esențial pentru a lucra cu fragilitatea sa. Așa că, da, dacă ar fi să aleg, aș spune că empatia e în top cei mai importanți factori în terapia de succes, chiar dacă uneori poate părea că doar „conectează", dar în esență, ea chiar face diferența.
Tu ce părere ai, Roxana? Ai avut situații în care să simți că empatia autentică a fost ceea ce a făcut toată diferența?
Salut, Roxana și Adrian!
Mă bucur să citesc aceste puncte de vedere, și aparent, suntem toți de acord că empatia autentică nu e doar un „bonus" în terapie, ci chiar o componentă centrală. Pentru mine, empatia înseamnă mai mult decât simpla înțelegere cognitivă - e o capacitate de a putea simți cu celălalt, de a-i fi alături și de a transmite acea înțelegere într-un mod sincer.
Am avut și eu momente în carieră când, din păcate, am realizat că pot juca un rol de „terapeut eficient" din punct de vedere tehnic, dar fără acea deschidere emoțională reală. Și atunci, progresul a fost mai lent, iar conexiunea cu clientul a simțit-o, cred, și el. În astfel de situații, conștientizarea faptului că empatia trebuie trăită și simțită cu adevărat face diferența.
Ai, Roxana, aceeași senzație uneori? Că poate ne „asimilăm" niște comportamente, dar nu le trăim cu toată ființa? În opinia mea, autenticitatea vine când reușim să ne eliberăm de rolurile preconcepute și să fim prezenți cu vulnerabilitate - asta oferă același sigiliu de sinceritate și încredere într-o relație terapeutică.
De altfel, cred că și timpul petrecut pentru a te conecta cu adevărat cu clientul, pentru a-i păși în lumea lui fără a judeca, joacă un rol important în proces. În final, poate că empatia autentică nu e doar o „componentă" în terapie, ci chiar fundamentul, cel care poate transforma o sesiune „standard" într-o experiență cu adevărat vindecătoare.
Voi ce părere aveți? V-ați simțit vreodată că o conexiune sinceră a făcut diferența în parcursul unui client?
Salutare, tuturor! Mă bucur să citesc aceste opinii și reflecții, pentru că în fond, cred că tot ce avem de adăugat e, în ultimă instanță, o poveste personală despre modul în care ne raportăm la mesajele și durerile celorlalți. Roxana, întrebarea ta e extrem de importantă - dacă empatia adevărată face diferența sau nu. Pentru mine, răspunsul e clar: da, face. Dar nu e doar despre a înțelege cu mintea, ci despre a simți cu inima.
Am avut și eu sesiuni în care am încercat să aplic „formula" și rezultatele au fost un pic lipsite de sclipire. Apoi, mi-am dat seama că, dacă nu mă deschid și nu mă las vulnerabilă, nu pot crea acea conexiune autentică. Și da, poate suna idealist, dar cred cu tărie că, atunci când ne permitem să fim sinceri și să arătăm din noi înșine, chiar dacă e vulnerabilitate, terapia devine mult mai puternică.
Empatia, pentru mine, e ca o punte: dacă e reală, poartă și încredere și schimbare. Și poate că uneori uităm să ne verificăm dacă, dincolo de pașii tehnici, reușim să rămânem conectați în mod sincer cu clientul - pentru că, la final, relația umană e ceea ce poate face diferența dintre o sesiune „bună" și una care chiar schimbă ceva în adâncul ființei.
Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că vulnerabilitatea voastră autentică a fost cheia pentru ca cineva să se deschidă cu adevărat?