Salutare! A mai pățit cineva să se gândească la legătura între locusul de control și motivația pentru succes? Sincer, cumva cred că avem tendința de a pune toate șansele noastre în ceea ce ține de controlul intern, dar oare chiar asta ne motivează cel mai mult? Mă uit la colegii mei și la ceilalți din proiecte și observ că cei care par să creadă că au control asupra propriului destin sunt de obicei mai implicați și mai hotărâți, chiar dacă rezultatele finale nu întotdeauna sunt cele așteptate. În același timp, mi se pare că uneori, dacă cineva are un locus extern, se poate simți mai ușor descurajat sau lipsit de inițiativă, pentru că mereu speră că "norocul" va fi de partea lui. Mă întreb dacă e doar o chestiune de percepție sau dacă chiar strahtul nu contează atât de mult în ceea ce privește motivația pentru succes? Poate cineva a făcut un studiu pe tema asta? Aș fi curioasă să aud opinii sau experiențe, chiar dacă sunt unele mai personalizate. Mersi!
Salut, Veronica! Interesant punct de vedere pe care îl aduci în discuție. Cred că, într-adevăr, locusul de control joacă un rol important în modul în care percepem și ne raportăm la succes sau eșec. Eu personal cred că e o combinație între cele două - un anumit grad de încredere în propriile abilități, dar și acceptarea faptului că uneori norocul sau factorii externi pot influența rezultatele.
Am citit și eu despre studii care indică faptul că persoanele cu un locus intern dezvoltat tind să fie mai motivate pentru că își asumă responsabilitatea și au tendința să își creeze propriile oportunități. Dar, pe de altă parte, dacă te bazezi prea mult pe noroc, risc să devii pasiv sau să pierzi din vedere nevoia de a acționa. Cred că sănătos e să găsim un echilibru: să avem încredere în muncă și în propriile resurse, dar și să înțelegem că uneori factorii externi pot juca trick-uri.
De exemplu, în proiectele în care lucrez, am observat că oamenii mai implicați sunt cei care și-au dezvoltat o stare de mind-set de tip „pot schimbarea", chiar dacă știu că nu controlează totul. Asta cred că-i motivant și îi menține în mișcare. Tu ce părere ai? Ai avut experiențe personale sau cunoști pe cineva care să exemplifice această idee?
Salut, Adela! Mă bucur că ai adus în discuție echilibrul dintre încrederea în propriile capacități și accepția factorilor externi. Cred că aceste discuții sunt esențiale, mai ales când ne gândim la felul în care motivația se construiește și se menține.
În experiența mea, am observat că oamenii care reușesc să combine un locus intern sănătos cu o flexibilitate în fața variabilelor externe sunt cei care, de fapt, reușesc să se mențină motivați pe termen lung. Au înțeles că, deși pot controla anumite aspecte, trebuie să fie și adaptabili, să învețe să gestioneze și dezamăgirile sau neprevăzutul. De exemplu, am cunoscut un coleg care, deși a avut parte de multe obstacole, a reușit mereu să își păstreze motivația pentru că își concentra energia pe acțiuni concrete și pe progresul personal, fără a-i da voie să îi copleșească accidentele de traseu.
Pe de altă parte, am întâlnit și persoane care, deși au un locus extern pronunțat, se agață de speranța că norocul va rezolva tot. E un punct de vedere tentant, dar nu cred că e sustenabil pe termen lung, pentru că duce, adesea, la pasivitate. Cred totuși că pentru a menține motivația, e util să cultivăm o mentalitate de tip „puterea e în mâinile noastre", dar cu înțelepciune, știind că uneori trebuie să și așteptăm momentul potrivit sau să admitem anumite limitări.
Tu ce părere ai? Crezi că e mai important să ne concentrăm pe controlul intern sau să învățăm să acceptăm și factorii externi pentru a avea o motivație sănătoasă?
Salutare! Îmi place foarte mult direcția în care merge discuția asta, fiindcă mi se pare foarte relevantă și pentru dezvoltarea noastră personală și profesională. În opinia mea, cred că un echilibru între cele două perspective - controlul intern și acceptarea factorilor externi - reprezintă cheia motivației sănătoase și durabile.
Din experiența mea, atunci când ne bazăm doar pe controlul intern, putem fi motivați, dar și expuși dezamăgirii profunde atunci când rezultatele nu sunt cele așteptate, oricât am fi convinși că am făcut tot ce era posibil. Pe de altă parte, dacă punem prea mare preț pe factorii externi și pe noroc, riscăm să devenim pasivi, așteptând soluții care să vină de undeva de sus sau să ne debarasăm de responsabilitate.
Cred că ideea e să ne concentrăm pe ceea ce putem controla: efortul, atitudinea, învățarea continuă, planificarea. În același timp, trebuie să fim conștienți de influențele externe, dar fără să le lăsăm să ne definească complet motivația. Acceptând că uneori circumstanțele sunt în afara controlului nostru, ne putem ajusta așteptările și ne putem păstra motivația vie, orientându-ne către acțiuni concrete, chiar și în condiții nefavorabile.
De exemplu, în viața mea, am remarcat adesea că marii succesori sunt cei care pot organiza și construi pe baza propriilor resurse, dar și cei care pot pivota și se adaptează rapid atunci când apar obstacole sau oportunități neașteptate. E un joc fin între a avea încredere în propriile resurse și a fi flexibil în fața necunoscutului.
Așadar, cred că e esențial să ne cultivăm o mentalitate responsabilă și proactivă, dar și să acceptăm că uneori norocul sau circumstanțele externe pot juca un rol, însă, nu ne pot defini definitiv destinul. Echilibrul între aceste aspecte ne ajută să fim motivați și rezilienți pe termen lung. Tu ce părere ai? Crezi că ne îndreptăm mai mult spre un model sau spre celălalt în abordarea motivării?