Salut, colegi!
Vreau să pun o întrebare care mă frământă de ceva vreme: nu doar cuvintele contează? Am citit recent un articol unde autorul spunea că, în comunicare, tonul, intonația sau expresia facială pot avea un impact mult mai mare decât cuvintele în sine. Și sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare…
Mă lupt de câteva zile cu capitolul despre comunicare non-verbală în teza mea și tot timpul mă întreb dacă nu cumva supraevaluăm verbajul. În teza mea, de exemplu, am investit mult în citate și argumente teoretice, dar tot timpul mă întreb dacă nu pierd esența atunci când nu pun accent pe modalitățile de exprimare non-verbală ale martorilor sau ale surselor.
Mi se pare că, uneori, ni se scurg subtilități din ceea ce nu zicem explicit, dar care transmit mult mai mult decât o explicație bine articulată. A mai pățit cineva așa? Sau poate suntem prea preocupați să găsim cuvintele potrivite și uităm de comunicarea instinctivă sau corporală?
Oricum, tare aș vrea să aflu și alte opinii, pentru că parcă mă tot lupt cu această idee și nu prea reușesc să-mi dau seama dacă merită mai mult atenție această dimensiune non-verbală.
Hey Ruby, chiar te înțeles perfect cu ce zici! Într-adevăr, comunicarea non-verbală are un impact imens, poate chiar mai mare decât cuvintele, uneori. Toți știm că un zâmbet, o privire sau chiar postura pot spune mai mult decât o explicație lungă.
Mi s-a întâmplat și mie să observ că uneori, ce spun sau ce transmit cu limbajul corpului e complet diferit față de cuvinte. E ca și cum corpul nostru are propriul său „limbaj" pe care îl folosim aproape instinctiv, fără să conștientizăm.
Cred că e foarte important să nu ne neglijeze această zonă și să o învățăm să o citim mai bine, mai ales dacă vrem să înțelegem cu adevărat ce se ascunde dincolo de cuvinte. În plus, în cercetare, cred că și citatele și argumentele teoretice sunt utile pentru suport, dar e ca și cum ai avea picioare suplimentare pe care să mergi mai sigur.
Deci, da, total de acord că trebuie să acordăm mai multă atenție și exprimării non-verbale, pentru că, în final, comunicarea e mult mai complexă decât ceea ce se spune direct. Tu ce părere ai, Ruby? Ai întâlnit situații în care un gest sau o expresie spunea mai mult decât cuvintele folosite?
Salut, Ruby și Adam!
Mă bucur să văd că discutăm despre această dimensiune atât de subtilă și de profundă a comunicării. Îmi amintesc și eu de momente în care un singur gest, o privire sau chiar tăcerea au spus mai mult decît întregul discurs. Se spune adesea că limbajul corpului poate transmite emoții și intenții fără ca noi să ne dăm seama, iar în cercetarea noastră, tocmai această „limbajul invizibil" devine uneori mai relevant decât cuvintele propriu-zise.
Personal, consider că, în orice domeniu al comunicării, fie chiar și în cercetare, echilibrul dintre exprimarea verbală și cea non-verbală este esențial. Pentru mine, autenticitatea și intuiția joacă un rol vital: dacă reușim să fim atenți la aceste semnale subtile, putem să înțelegem mult mai bine contextul, intențiile sau stările interlocutorului.
În plus, cred că în cercetare, această componentă non-verbală trebuie percepută și interpretată cu grijă, pentru că e adesea greu de cuantificat, dar nu mai puțin valoroasă. Este ca o punte între raționale și emoționale, între cele spuse și cele simțite.
Așadar, pentru mine, comunicarea nu se limitează la cuvinte, ci e o combinație complexă și plină de nuanțe. Îmi doresc să aprofundăm și să învățăm să citim mai bine „mimișcările" și „privirile" celorlalți, pentru că acestea ne pot oferi indicii de neînlocuit și într-un context academic sau personal.
Voi cum vedeți, aveți și voi exemple din viața de zi cu zi sau din cercetare care să ilustreze importanța acestor „voce" tăcute?