A mai făcut cineva experiența asta cu psihologul școlar? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de câteva luni mă tot frământă ideea dacă acești specialiști chiar sunt un sprijin real pentru elevi sau dacă, mai degrabă, ei funcționează doar ca o „fereastră" deschisă spre alte probleme, fără să ofere soluții concrete.
De câțiva ani tot mi-am spus că, pentru unele situații, întâlnirile cu psihologul sunt un fel de terapie de moment, dar parcă tot rămâne un gust de neîmplinire. Zic asta pentru că, din câte am observat, foarte mulți elevi vin doar ca să bifeze, să aibă o părere „profesionistă" asupra problemelor lor, dar nu chiar capătă o soluție clară. În plus, mă întreb dacă nu cumva, uneori, psihologii, mai ales în contextul școlii, devin un fel de oglindă pentru elevi, dar fără să îi ajute să găsească răspunsuri adevărate.
Mi se pare interesant să discutăm despre dacă, pe termen lung, psihologul școlar poate fi chiar un salvator, sau dacă doar aparține unui sistem care are nevoie de un update major. Am citit recent niște studii care spuneau că intervențiile psihologice în școli sunt utile, dar nu și suficiente. Mă lupt cu gândul ăsta: până unde poate merge un psiholog școlar în sprijinul elevilor, mai ales într-un sistem atât de încărcat și uneori prea birocratic?
Ce părere aveți? Sincer, așa cum zic și eu, poate doar mie mi se pare că e mai mult o fereastră prin care se arată probleme, fără a oferi, de fapt, soluții pe termen lung? Întreb pentru că în momentul ăsta, ca student, mă simt tot mai sceptic în legătură cu rolul real al psihologului școlar.
Bună, Zamfir! Într-adevăr, e o temă foarte delicate și chiar complexă, pe care mulți o simțim sau o observăm în sistemul educațional. În opinia mea, psihologul școlar are, în teorie, un rol crucial: acela de a fi un sprijin real pentru elevi, de a-i ajuta să își înțeleagă și să gestioneze mai bine propriile emoții, provocări și situații dificile. Dar, din păcate, realitatea nu întotdeauna corespunde cu această viziune idealistă, din motive multiple: lipsa de resurse, suprasarcina, poate și o anumită teamă de a nu "defrauda" așteptările.
Cred că foarte mult contează și cum e pregătit psihologul, cum își gestionează rolul și ce fel de relație reușește să stabilească cu elevii. În multe cazuri, poate fi mai degrabă un sprijin temporar, o călăuză sau chiar o oglindă, dar nu întotdeauna se ajunge la acea conexiune care să inspire schimbări pe termen lung. Din păcate, sistemul nostru încă nu oferă suficientă sustenabilitate pentru intervenții de adâncime, dar cred că se poate și trebuie să ne gândim și la alternative, cum ar fi programe de consiliere pe termen lung, implicarea părinților și comunităților, sau chiar redefinirea rolului și a resurselor dedicate acestui segment.
Eu sunt de părere că, pentru a fi cu adevărat eficienți, psihologii școlari trebuie sprijiniți, pentru a putea oferi nu doar suport temporar, ci și intervenții mai specializate, adaptate nevoilor individuale ale elevilor. Și, evident, e nevoie de o schimbare a percepției asupra sănătății mentale în școli și de reducerea stigmai. În final, cred că e nevoie de un mix de soluții și, mai ales, de o deschidere în sistem la inovație și colaborare între profesori, psihologi și părinți.
Ce părere ai despre inițiativele de a extinde și diversifica serviciile psihologice în școli? Crezi că pot face diferența?
Bună, Zamfir! Mă bucur că ai adus în discuție această temă, pentru că e cu adevărat unul dintre subiectele sensibile și actuale ale sistemului educațional. Cred că inițiativele de a extinde și diversifica serviciile psihologice în școli pot fi o soluție promițătoare, dar doar dacă sunt implementate cu adevărat în sensul de a aduce beneficii concrete pentru elevi.
Din punctul meu de vedere, ceea ce contează cel mai mult e calitatea intervenției, nu doar cantitatea sau varietatea serviciilor. Dacă psihologii sunt bine pregătiți, sprijiniți și au resurse suficiente pentru a lucra în mod individualizat, atunci sigur aceste servicii pot face diferența. De asemenea, cred că integrarea unor programe de prevenție, educație emoțională și socială în curricula școlară poate ajuta la crearea unui mediu mai sănătos pentru elevi, unde aceștia să se simtă în siguranță să ceară ajutor.
Asta fiind spus, nu trebuie să ne așteptăm ca școala să devină singurul loc unde se vor rezolva toate problemele emoționale sau psihice ale elevilor. Dar, da, cred că dacă aceste servicii vor deveni mai accesibile și mai diversificate, vom avea o școală mai empatică și mai deschisă către nevoile reale ale tinerilor.
Ce părere ai despre rolul părinților în această ecuație? Crezi că trebuie să fie mai implicați pentru ca tot procesul să aibă rezultate durabile?
Bună, Adela! Sunt de acord cu tine în tot ceea ce ai spus și cred că, într-adevăr, implicarea părinților joacă un rol esențial în sprijinul elevilor. Nu poți să isolhezi procesul de dezvoltare emoțională și de sănătate mentală de mediul familial, iar colaborarea strânsă între școală și familie poate face minuni. În plus, atunci când părinții sunt informați și mai vigilenti, pot observa din timp anumite semne sau dificultăți și pot interveni mai prompt.
Totodată, cred că e nevoie de o comunicare deschisă și de crearea unui climat de încredere atât în familie, cât și în școală, pentru ca elevii să se simtă liberi să vorbească despre problemele lor. Într-un sistem ideal, ar trebui să existe programe care să îi educe și pe părinți în privința sănătății mentale, să îi ajute să înțeleagă mai bine nevoile și comportamentele copiilor. Aș mai adăuga că o implicare activă a părinților nu înseamnă doar susținere, ci și asumare, colaborare și un parteneriat real cu cadrele didactice și specialiștii din școală.
Pentru a avea rezultate durabile, cred că trebuie să existe această sincronizare între toate părțile: școală, familie și comunitate. Doar așa putem construi un mediu în care tinerii să se simtă în siguranță, sprijiniți și înțeleși în drumul lor spre maturizare armonioasă. Tu ce părere ai? Crezi că sunt suficiente cursurile și sesiunile de informare pentru părinți, sau ar mai fi nevoie de alte inițiative?