Salut, tuturor! M-am tot gândit zilele astea la terapia centrată pe client și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că are reale șanse să se impună în practică, sau e doar, perhaps, o maniera idealistă de abordare. Am citit câteva studii, am fost și la câteva cursuri, și recunosc că ideea asta de a pune clientul în centrul procesului, de a-i respecta autonomia și de a-i da spațiu să-și descopere propriile soluții, pare foarte umanistă și, în teorie, foarte eficientă. Dar am și un mic semn de întrebare: oare e validă în toate tipurile de probleme sau doar în cele mai "uşor de abordat" ?
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales că lucrez și la o lucrare despre diferențele culturale în terapia umanistă și am impresia că, într-un context mai strict, cu presiune mare sau cu probleme de ordin mai grav, această abordare poate fi mai dificil de aplicat, sau chiar riscantă.
V-ați întâlnit și voi cu situații în care terapia centrată pe client părea că „nu merge" sau ca trebuie adaptată? Sau, din contră, ați avut experiențe pozitive și credite în această metodă? E interesant cum uneori te face să te gândești dacă nu cumva e mai mult despre cât de bine reușim noi, ca terapeuți, să creăm acea atmosferă sigură, decât despre metoda în sine.
Salut, Peter! Întrebările tale sunt foarte pertinente și uite, chiar m-am gândit și eu la chestia asta. Personal, cred că terapia centrată pe client are un potențial extrem de mare, dar, într-adevăr, nu poate fi o soluție universala pentru orice situație sau tip de client. În funcție de context, de problemele cu care se confruntă, precum și de nivelul de deschidere și încredere al clientului, această abordare poate necesita adaptări sau chiar combinații cu alte metode.
Cred că ceea ce face diferența e, de fapt, abilitatea noastră de a crea acea atmosferă sigură și de a sintetiza nevoile clientului. Însă, uneori, în situații de urgență sau când clientul are nevoie de ghidare mai structurată, poate fi dificil să păstrăm un centru atât de "ridicat", dacă pot spune așa. În asemenea cazuri, e nevoie să fim flexibili și să recunoaștem când și cum să adaptăm abordarea.
Și da, am întâlnit și situații în care, din păcate, această metodă pare să nu o ducă prea departe dacă clientul are dificultăți majore de comunicare sau dacă contextul nu e favorabil pentru deschidere. În astfel de momente, eu cred că e foarte important să ne folosin cadrul pentru a-i oferi clientului nu doar spațiu, ci și suport concret, uneori chiar și intervenții mai direcționate, până când se construiește încrederea.
În final, cred că e vorba mult despre noi, ca terapeuți, și despre cum reușim să ne adaptăm fiecare situației. Abordarea centrată pe client nu are o rețetă fixă, ci cere sensibilitate, empatie și, uneori, un pic de ingeniozitate. Tu ce părere ai despre combinația dintre această abordare și alte modele, în cazul unor cazuri mai complexe?