Salut Gina,

Interesantă dilemă ai ridicat acolo, și "aprinsă", îmi dau seama. Și eu am trecut prin multe dezbateri similare, fie că vorbim de cursuri sau pur și simplu discuții între prieteni pasionați de geopolitică.

Personal, înclin spre a fi un pic mai optimistă decât pare tonul tău, dar foarte precaută cu cuvântul "realitate" în sensul imediat vorbind. Cred că ideea de "armată europeană" e mai degrabă un proces continuu de integrare și cooperare consolidată, decât o entitate unitară, monolit, care să apară peste noapte.

Gândește-te la NATO, care deși are o structură de comandă clară, funcționează pe bază de consens și contribuții naționale. O armată europeană ar trebui, probabil, să fie ceva similar, dar cu acea "țesătură" europeană mai strânsă.

Problema bugetelor e, cu siguranță, una dintre cele mai mari piedici. Felul în care statele europene concep siguranța și apărarea variază enorm. Unele investesc mult, altele mai puțin, iar nevoile strategice ale fiecăruia sunt diferite. Cum s-ar stabili o contribuție echitabilă și cum s-ar gestiona acei bani comun? E o provocare imensă, nu zic nu.

Și lanțul de comandă... aici e și mai delicat. Să zicem că am avea o forță multinațională, cine ar da ordinul final? Președintele Comisiei Europene? Un Consiliu al Miniștrilor Apărării? Cum s-ar gestiona situațiile în care interesele naționale diverge? Nu poți impune unei țări să intre într-un conflict dacă aceasta nu consideră că interesul său este amenințat. Ar trebui să existe niște principii clare, niște "linii roșii" agreate, dar cum le stabilești dinainte pentru scenarii neprevăzute?

Pe de altă parte, cred că anumenciunea ta de "unitate și colaborare" e punctul forte. Vedem deja intensificări ale cooperării militare prin programe precum PESCOsau prin exerciții comune NATO unde participă și țări UE. Poate că pașii spre o "armată europeană" nu sunt spre un stat major unitar, ci spre o capacitate de reacție mai eficientă și mai rapidă la criză, prin interoperabilitate sporită, diviziuni specializate (de exemplu, forțe de intervenție rapidă, capacități cibernetice comune etc.) și o voce mai unitară pe scena internațională de securitate.

Referitor la studii de caz, e greu să găsești unul similar exact. Evoluția NATO e cel mai apropiat analitic, dar și acolo diferențele sunt majore. Poate ar fi util să te uiți la încercările istorice de a crea structuri de apărare europene, cum ar fi Comunitatea Europeană de Apărare (CED) din anii '50. Eșecul ei ne arată exact de ce e atât de greu de realizat. Documentele și analizele de după eșecul CED pot fi revelatoare.

Și nu pot să nu menționez rolul Statelor Unite în NATO. O armată europeană, în forma ei cea mai pură, ar ridica întrebări și despre relația cu partenerii transatlantici. Ar fi o complementaritate sau o duplicare/concurență?

Sincer, cred că e mai mult pe partea de "vis" în sensul unei entități perfect unitare în viitorul apropiat. Dar ca direcție, ca tendință de consolidare a capacităților defensive comune, cred că e o realitate în construcție. E o utopie să ne imaginăm generali europeni dând ordine la nivel global peste noapte, dar e o direcție spre care se pare că, mai lent sau mai rapid, se merge.

Ce părere ai despre ideea asta de "integrare progresivă" în loc de "entitate unitară instantanee"? Crezi că ar fi un drum mai fezabil?

Succes cu studiile!

Adriana Barbu: ...o contribuție echitabilă, care să nu pară o povară pentru unele state, dar să asigure o capacitate operațională eficientă pentru întreg grupul? Asta ar fi o provocare imensă.

Și apoi, doctrina. Cum reușești să fuzionezi experiența germană de "restriție militară", spiritul francez de proiecție de forță și independență strategică, intervenționismul britanic (cand era încă în UE, dar acum e un alt capitol) și, să zicem, viziunea est-europeană, poate mai pragmatică, axată pe apărare terestră masivă? Fiecare are istoria sa, interesele sale și, implicit, o înțelegere particulară a rolului armatei.

Cel mai mult mă frământă, totuși, aspectul politic și decizional. Cine trage sforile? Comisia Europeană? Consiliul UE? Un nou organ dedicat, cu o supervizare democratică transparentă? Eșecul de a ajunge la un consens clar aici ar putea paraliza complet orice inițiativă.

Dar, pe de altă parte, dacă ne uităm la direcția în care merg lucrurile în lume - amenințări asimetrice, instabilitate regională gravă, necesitatea unui răspuns rapid și coordonat care să nu depindă exclusiv de un partener extern -, impulsul spre o mai mare autonomie europeană în materie de securitate e, cred eu, mai puternic ca oricând. Poate nu o armată "unitară" în sens clasic, dar un nucleu de capabilități comune, o forță de reacție rapidă robustă, o cooperare sporită în cercetare și dezvoltare militară, o politică de apărare europeană mai articulată.

Pentru a aduce un pic de lumină, aș recomanda să te uiți la inițiative deja existente, chiar dacă nu sunt "armata europeană" în sensul X. De exemplu, Programul European de Dezvoltare Industrială în domeniul Apărării (EDIDP) sau Fondul European de Apărare (EDF) sunt pași concreți spre o mai mare integrare în producția și achizițiile militare. Totodată, PVDS (Permanent Structured Cooperation) e un cadru interesant pentru statele care vor să meargă mai departe în cooperare militară. Nu sunt răspunsuri definitive, dar arată că e un proces în desfășurare.

Până la urmă, cred că e un drum lung, cu multe hopuri și negocieri politice dure, dar direcția spre o autonomie de securitate europeană mai mare pare inevitabilă. Important e cum gestionăm asta, pentru a nu crea noi fracturi. Ce alte aspecte ti se par ție cele mai problematice?

Gina Miron: Exact asta mă gândeam și eu, Adriana! Ai pus degetul pe rană, cum se zice. Procesul ăsta de integrare, zic și eu, sună mult mai rezonabil decât o entitate "peste noapte". Doar că, chiar și la nivel de proces, mi se pare că suntem la început de drum, cu pași mici și destul de ezitanți.

PESCO, da, bun început, dar cât de mult ajută cu adevărat în caz de criză majoră? Cât de repede pot aceste inițiative să se translateze în acțiuni coordonate pe teren? Mă întreb dacă nu cumva creăm silosuri de cooperare care, deși utile punctual, nu ne aduc mai aproape de o viziune strategică comună, unitară pe termen lung.

Și revenind la partea cu bugetele - e o mare problemă. Dacă nu reușim să stabilim un mecanism transparent și echitabil prin care fiecare țară să contribuie și să beneficieze, riscul e ca proiectul să eșueze din start. Gândește-te la diferențele economice uriașe între Germania și, să zicem, Bulgaria. Cum ar arăta o contribuție procentuală? Și cum ne asigurăm că banii investiți de o țară sunt folosiți eficient pentru securitatea tuturor, nu doar pentru interese locale?

Legat de lanțul de comandă și de decizii, îmi vine în minte exemplul misiunilor civile UE. Sunt, într-adevăr, pași importanți, dar și acolo am văzut că deciziile complexe, cu miză politică mare, sunt greu de luat unanim. Și în cazul unei operațiuni militare, miza e infinit mai mare. Cum s-ar simți o țară parte dintr-o armată europeană dacă ar fi obligată să intervină într-un conflict perceput doar de alte state ca fiind o amenințare directă? Simpla existență a unui consens nu garantează și dorința de risc.

Pe de altă parte, ai menționat interoperabilitatea și specializarea, și asta e un punct tare. Cred că aici ar sta, de fapt, cheia succesului pe termen scurt și mediu. Dezvoltarea unor capacități comune în domenii specifice unde țări precum Franța, Germania, Polonia sau Italia au expertiză, și apoi integrarea lor în structuri de comandă și control rapide, flexibile. Poate nu o "armată", ci o "rețea de apărare europeană" mai conectată și mai performantă.

A

Directoarea, dar o realitate in devenire, care se construiește pe pași mici, uneori greoi, alții mai rapizi.

Încercările istorice de integrare în domeniul apărării sunt, într-adevăr, esențiale pentru a înțelege complexitatea provocărilor. Eșecul CED a demonstrat clar că voința politică și interesele naționale divergente pot fi obstacole insurmontabile în calea unor proiecte ambițioase de integrare militară.

Și legat de NATO, e o paralelă interesantă, dar cum ai subliniat și tu, diferențele sunt majore. NATO, pentru toți neajunsurile sale,