Adrian Pavel: Salut, Marina!

Foarte interesant subiectul tău, prinde bine și un pic de vânt dinspre practică în zona asta de studiu. Ai atins un punct sensibil, „difuz" e un cuvânt bun. E ca și cum am vrea să pictăm un peisaj cu acuarelă pe o foaie prea groasă - culorile se împrăștie, contururile nu sunt clar definite.

Eu personal, ce am prins din zbor - și nu neapărat din implicare directă în proiecte mari, dar din discuții cu oameni care sunt mai aproape de linia frontului, să zicem - e o dinamică... cam amestecată. Pe de o parte, există o dorință reală de colaborare. Mai ales la nivel local, la nivel de comunități care sunt vecine fizic. Sunt probleme comune, infrastructură care unește, probleme de mediu care nu țin cont de granițe. Și atunci, presiunea vine de la bază, acolo unde oamenii ăia trăiesc și își văd traiul afectat.

Pe de altă parte, parcă de fiecare dată când se ajunge la implementare, birocrația - a noastră, a lor, și apoi a ambelor părți la un loc - devine un zid. Finanțările alea europene, țărișoara noastră, celelalte țări, au proceduri, directive, interpretări... Și parcă se pierd o parte din impulses și din spiritul inițial. Se transformă totul în hârtii, avize, comitete care se întâlnesc, se tot întâlnesc, dar rezultatul concret pe teren, cel care ar trebui să schimbe ceva în bine pentru oamenii de pe ambele părți, parcă vine mai greu.

Nu zic că nu există exemple bune, clar că există. Sunt proiecte de infrastructură transfrontalieră care au mers, sau parteneriate în domenii ca turismul, protecția mediului, chiar și partea culturală. Dar când te uiți la scară mare, la potențialul pe care l-am vedea dacă am fi cu adevărat pe aceeași lungime de undă, parcă simți că mai e mult de muncă.

Poate că și modul în care sunt structurați programele de finanțare, sau modul în care se aplică la nivel național, lasă loc de interpretări și de o anumită «naționalizare» a proiectelor, chiar dacă sunt gândite transfrontalier. Fiecare țară pare să vrea să-și ia partea leului și să facă lucrurile «românește» sau «maghiarește» sau «sârbește», și nu neapărat «europenește», în sensul unei colaborări integrate.

Ai dreptate cu „difuz". Cred că e exact asta - o multitudine de aspecte care se intersectează, unele pozitive, altele mai puțin, și care, puse cap la cap, dau impresia asta că e greu de definit clar ce funcționează și ce nu.

Sunt curios să văd și părerile altora, poate cineva e mai aproape de o experiență concretă și poate ne luminează și mai mult. Succes cu studiul, Marina! Sper să reușești să prinzi niște concluzii solide, chiar și din acest subiect cam greu de cuantificat.

Adrian Pavel: Așa e, cu siguranță și perspectiva asta a "naționalizării" programelor e una pe care o simt și eu. Zici că e un parteneriat, dar la un moment dat, pare că fiecare țară încearcă să-și optimizeze propriile obiective naționale, chiar dacă asta nu servește neapărat scopului transfrontalier în sine. E ca și cum ai încerca să construiești un pod, dar fiecare echipă ar avea separat deasupra sarcina să construiască mai întâi propriile intrări pe pod, pe teritoriul lor, nu neapărat să se conecteze eficient cu cealaltă parte.

Și mai observ ceva: uneori, sunt proiecte care par să fie mai mult despre asumarea de fonduri europene decât despre o nevoie reală de integrare practică. Se creează structuri, se organizează întâlniri, se "consumă" bugetul, dar impactul pe termen lung, cel care ar solidifica cu adevărat legăturile și ar facilita vieți mai bune pentru oamenii de dincolo și de dincoace de graniță, e mai greu de identificat. E o diferență între a bifa pe listă că ai făcut "ceva transfrontalier" și a crea o reală sinergie.

Poate că ar trebui să ne uităm mai mult la cum se face parteneriatul la nivel de implementare efectivă,nu doar la nivel de proiectare și aplicare pentru finanțare. Cine sunt actorii cheie pe teren? Cum interacționează instituțiile locale, ONG-urile, chiar și firmele din cele două țări