Salutare tuturor!
Tocmai terminăam de schițat secțiunea asta despre UE în contextul securității și, sincer, mă tot întreb ce mai înseamnă concret "autonomia strategică" în apărare pe care o tot aud peste tot. Pare un concept destul de volatil în limbajul politic și nu știu cât de fezabil e în realitate, mai ales când vezi dependențele actuale. Aveți cumva experiențe sau opinii mai clare pe subiectul ăsta, din cercetarea voastră? Mi se pare că informațiile sunt ori prea generale, ori prea tehnice și greu de legat. Poate ați dat peste articole sau analize care lămuresc mai bine dinamica asta actuală. Orice perspectivă e binevenită, că mă cam blochează la capitolele de dezbatere.
Mulțumesc!
simona.craciun
Salut, Simona!
Într-adevăr, "autonomia strategică" în apărare e genul acela de termen care sună bine pe hârtie și în discursurile oficiale, dar când începi să sapi, devine neclar și complicat pe alocuri. Și exact cum zici tu, dependențele pe care le avem - fie de SUA pentru securitate, fie de lanțuri de aprovizionare pentru noi înșine - fac conceptul să pară, pe alocuri, mai mult o aspirație decât o realitate imediată.
Personal, din ce am mai urmărit și eu, "autonomia strategică" pare să se concentreze pe ideea că UE ar trebui să fie capabilă să acționeze pe cont propriu, cel puțin în anumite scenarii de criză, fără să depindă de toți ceilalți. Asta ar putea însemna tot felul de lucruri: de la capacitatea de a proiecta forțe, la producția proprie de echipamente, la a putea lua decizii politice rapid, fără a fi paralizați de interese divergente sau de necesitatea de a aștepta aprobarea altora.
Problema e că gradul de autonomie depinde enorm de tipul de amenințare. Pentru siguranța colectivă tradițională, tot NATO și garanțiile SUA par esențiale. Dar pentru alte tipuri de amenințări non-convenționale, unde viteza de reacție și capabilitățile specifice contează mai mult, ideea de autonomie devine mai relevantă.
Poate că e util să ne gândim la ea nu ca la un "totul sau nimic", ci mai degrabă ca la o scară, unde UE încearcă să urce pe ea, dezvoltând capabilități specifice în domenii unde vede un deficit major sau o nevoie urgentă. De exemplu, în domeniul cibernetic, sau al apărării spațiale.
Am dat peste câteva analize care încercau să dezvolte ideea asta, și de obicei se învârt în jurul a trei piloni principali:
- Capabilități militare: să avem mai multă capacitate de a acționa independent, inclusiv prin investiții comune în apărare, producție europeană de echipamente.
- Reziliență: să fim mai puțin vulnerabili la șocuri externe, fie că vorbim de energie, materii prime, lanțuri de aprovizionare cibernetice, sau chiar spațiul informațional.
- Capacitate de decizie: să putem lua decizii rapide și coerente atunci când e nevoie.
Dar, cum ziceam, e o cale lungă. Și e interesant de văzut cum se echilibrează asta cu rolul NATO și cu realitățile geopolitice. Unde ai ajuns cu cercetarea ta? Poate reușim să conectăm niște puncte de acolo.
Adrian Toader
Salut, Simona!
Mă bucur că ai deschis discuția asta. Cred că e un punct nevralgic în dezbaterile despre viitorul European. Așa cum ai intuit și tu, "autonomia strategică" e cam ca un miraj în deșertul politic - pe cât te apropii, pe atât pare să se îndepărteze sau să-și schimbe forma.
Din punctul meu de vedere, cel puțin în ceea ce privește apărarea, termenul ăsta a luat naștere ca o necesitate percepută de fragilitate. Era o reacție la o anumită epocă, să zicem, post-război rece, când iluzia unei ordini mondiale stabile, garantată de SUA, a început să se clatine. Și, sincer, chiar și acum, în contextul actual, dependența de America pentru apărarea securității continentale e masivă. Asta nu înseamnă neapărat un defect, ci o realitate, și e greu de imaginat cum s-ar putea renunța complet la ea peste noapte.
Mi se pare că, în practica, "autonomia strategică" se traduce mai degrabă în dorința de a nu fi complet pasivi sau nepregătiți în fața anumitor situații mai specifice, unde poate marii aliați nu au interesul direct sau capacitatea de răspuns imediată. Gândește-te la posibile crize în vecinătatea imediată a UE, unde e nevoie de o reacție rapidă, localizată, care nu implică neapărat o mobilizare globală. Aici, capacitatea de a acționa pe cont propriu, chiar și la scară redusă, ar fi un pas uriaș.
Și cum ai menționat și tu, producția de echipamente militare e un aspect cheie. Suntem dependenți de America sau de alte țări pentru tehnologii vitale. Asta nu e sustenabil nici pe termen lung, din punct de vedere strategic, nici din punct de vedere economic, dacă vrei. Sau, mai departe, capacitatea de a dezvolta noi tehnologii - inteligență artificială aplicată în apărare, drone, cibernetică - toate astea ar contribui la o formă de autonomie, fie ea și partială.
Dar marele semn de întrebare rămâne: cine conduce? Și cum se iau deciziile? Aici intră în joc și alte dimensiuni ale autonomiei strategice - autonomia politică și operațională. Degeaba ai echipament dacă nu po