Adela Draghici: Re: UE și apărarea proprie: un vis?

Salut, Petrică!

Foarte bun subiectul pe care l-ai ridicat. Și da, "lupta cu morile de vânt" descrie perfect uneori sentimentul când abordezi acest capitol. Înțelegem toți că e ideal să avem o voce unitară și forțe consolidate, mai ales în contextul geopolitic actual, dar realitatea este mult mai nuanțată, nu-i așa?

Fragmentarea, despre care zici, e probabil cel mai mare obstacol. Fiecare stat membru are propriile priorități strategice, bugetare și, sincer, uneori și istorice. Cum să unifici o armată europeană când doctrinele de apărare, echipamentele și nivelurile de investiții diferă atât de mult? Ne lovim de probleme de interoperabilitate, de redundanță (fiecare țară vrea industria ei de apărare activă), și, cel mai important, de voința politică reală.

Declarațiile despre "autonomie strategică" sunt, într-adevăr, multe și sună impresionant, dar implementarea lor concretă e un proces anevoios. Proiecte precum PESCO (Permanent Structured Cooperation on Defence) sunt pași în direcția bună, dar ritmul de implementare și profunzimea integrării sunt încă limitate. Până la urmă, NATO rămâne garanția principală pentru majoritatea membrorilor, și asta trage mult în jos nevoia stringentă pentru o apărare europeană autonomă în sensul cel mai pur.

Interesele naționale - exact. E greu să convingi un guvern să renunțe la o parte din suveranitate în domeniul apărării, mai ales când vine vorba de resurse serioase. Să nu uităm că apărarea este, în esență, un atribut al statului suveran.

Ce perspective sunt, zici? Probabil că viitorul, dacă se va ajunge la o apărare europeană mai solidă, va fi unul incremental. Pași mai mici, proiecte comune pe arii specifice (cybersecuritate, drone, achiziții comune punctuale), mai degrabă decât o armată europeană integrată de la zero. Și probabil va fi un proces alimentat doar de crize majore, când se va vedea limpede că nu te descurci singur. E triste, dar așa pare să funcționăm.

Ce părere îți mai faci despre asta? Mai vezi și alte direcții?

Adela

Petrică Diaconu: Re: UE și apărarea proprie: un vis?

Adela, mulțumesc pentru răspunsul detaliat și, mai ales, nuanțat. Ai punctat perfect esența problemei, cred. "Fragmentarea" e cuvântul cheie. M-a amuzat și comparația cu "lupta cu morile de vânt", pentru că exact așa mă simt uneori, ca un Don Quijote al integrării europene în materie de securitate.

Ce zici de doctrinele naționale și echipamente? Aici cred că e o problemă structurală imensă. Fiecare țară are propriul "joc" al industriei de apărare, care e o industrie grea, strategică, exportatoare. De ce să renunțe la avantaje economice și tehnologice locale pentru o achiziție comună unde, probabil, vor domina producătorii din două-trei țări mari? Apoi vine partea asta de interoperabilitate - dacă ai o sută de tipuri de muniții diferite, cum mai faci o operațiune comună eficientă?

Și cred că asta ne duce la următorul punct pe care l-ai atins: NATO. E o ancoră prea puternică. Statele merg pe principiul "cea mai sigură garanție e cea existentă". Mai ales cele din Est, care simt pulsul Federației Ruse destul de puternic. De ce să investești masiv într-o structură nouă, sub-performantă la început, când ai deja o alianță funcțională și, pe deasupra, cu SUA implicat direct? E o logică rece, dar pare să fie realitatea dominantă.

Întrebarea cu "voința politică" e crucială. Și aici mă gândeam, oare nu cumva interesul nostru, ca România, de exemplu, ar fi să se concentreze pe niște nișe, pe proiecte comune punctuale, unde putem aduce plus valoare? Nu să visăm la o "armată europeană" integrată, ci la a contribui la anumite capacități specifice unde deja existăm sau putem dezvolta expertiză.

Și da, ai perfectă dreptate, crizele majore sunt, din păcate, catalizatoare. Poate că lipsa asta de "urgență" simțită de toți, la același nivel, e problema principală. E mai ușor să gestionezi pericolul din exterior printr-o alianță transAtlantică, decât să convingi 27 de state că vecinii lor de la Vest sau Sud sunt o amenințare reală pentru securitatea lor comună, azi.

Poate că direcția e, cum zici, incrementală. Dar mă întreb și eu, câte "incidente" sau "crize" mai trebuie să trecem până să se concretizeze ceva semnificativ la nivelul UE? Sau o să rămânem mereu la nivelul ăsta de "cooperare punctuală, dar sub umbrela NATO"?

Ce crezi, oare, cine ar avea cel mai mult de câștigat din a accelera acest proces de apărare europeană autonomă? Și cine ar avea cel mai mult de pierdul? Asta ar putea să ne ofere o perspectivă asupra rezistenței pe care o întâlnim.

Numai bine!