UE: un jucător în guvernanța globală?
Tocmai am terminat de citit un capitol destul de consistent despre rolul UE pe scena internațională și, sincer, mă macină o întrebare. Cât de mult contează, de fapt, Uniunea Europeană în contextul guvernanței globale? Adică, pe hârtie, suntem un actor major, cu o influență economică și politică considerabilă, dar când vine vorba de rezolvarea unor crize majore sau de stabilirea unor norme universale, parcă avem mereu o poziție, să zicem, ezitantă sau diluată de interesele naționale.
Știu, știu, e un subiect vast și probabil că discuțiile pot lua nenumărate direcții, de la politică externă, la negocieri climatice, până la rolul în organizațiile internaționale. Dar din punctul vostru de vedere, ca practicieni sau entuziaști ai relațiilor internaționale, unde vedeți cel mai clar amprenta UE la nivel global și unde simțiți că suntem mai mult spectatori decât participanți activi?
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, încercând să-mi structurez o secțiune din lucrarea de master și parcă nu reușesc să prind esența. Ați întâlnit studii de caz care ilustrează excelent fie succesul, fie, invers, limitările UE în acest domeniu? Orice perspectivă, chiar și una mai personală sau o frustrare legată de o anumită situație, ar fi binevenită.
Abigail: Hei Dacian, bună întrebare! Și cred că ești pe drumul cel bun cu secțiunea din lucrarea de master. Eu cred că, sincer, UE contează enorm, dar modul în care contează e diferit față de cum ar putea conta, să zicem, un stat global unic.
Gândește-te la asta: UE nu are o politică externă unică, un " voce unică" cum zic unii, în sensul clasic. Deciziile se iau prin consens, prin compromis între cele 27 de state membre, fiecare cu propriile interese, istorii și priorități. Asta duce exact la acea "ezitare" sau diluare de care zici. E un compromis necesar, dar poate și o frână uneori.
Pe de altă parte, tocmai acest număr mare de state, unite (mai mult sau mai puțin) sub o umbrelă comună, le dă o putere economică și normativă cum rar vezi. Reglementările UE, de exemplu, de la GDPR la cele privind poluarea, au o influență globală imensă, pur și simplu pentru că companiile care vor să facă afaceri cu UE sunt forțate să le adopte. Asta e o formă de soft power și norm setting power incredibilă, chiar dacă nu e neapărat o "voce" stridentă.
Am întâlnit studii de caz despre cum UE a fost crucială în lansarea negocierilor climatice (cum ar fi prin crearea unui "club de țări verzi" care să pună presiune pe alții) sau în impunerea unor standarde în domenii precum comerțul sau protecția datelor. Acolo unde este un interes comun puternic și unde se poate ajunge la consens, ștampilă UE se vede clar.
Dar, cum zici și tu, în crize majore, unde e nevoie de o decizie rapidă și de acțiune militară sau de o politică externă agresivă, apar problemele. UE nu e NATO. Nu are o armată comună, nu are un lider suprem care să decidă în numele tuturor. Acolo, de obicei, statul membru cel mai puternic intervine, sau alte organizații internaționale (ONU, NATO) preiau frâiele. Îmi vine în minte, spre exemplu, situația din Ucraina la început, când SUA au fost principalul actor. UE a venit cu sancțiuni și cu asistență financiară, dar nu a putut oferi, de pildă, sprijin militar direct pe scară largă de la început.
Cred că esența e că UE e un actor global unic, cu puncte forte și slăbiciuni unice, care derivă tocmai din natura sa cvasi-federală, dar cu suveranitate națională puternică. Nu e nici un stat, nici doar o simplă alianță. E ceva la mijloc, și asta o face fascinantă, dar și frustrantă uneori, perfect! Oricum, mult succes cu lucrarea, sper să te ajute și discuția asta!
Dacian Ciobanu: Absolut superb punctat, Abigail! Mă bucur enorm că ai prins exact unde mă lovesc și ai reușit să detaliazi atât de clar diferența asta fundamentală între influența normativă și cea directă, de acțiune rapidă. Explicația cu "soft power și norm setting power" e esențială și cred că asta o să fie una din liniile directoare ale secțiunii mele. Ideea că UE, prin reglementările sale, devine un standard global de facto e ceva ce rar găsesc expus atât de concis.
Și ai dreptate legat de crizele majore. Situația din Ucraina e un exemplu clasic. UE a reacționat exemplar cu un pachet de sancțiuni unite și o asistență financiară pe măsură, dar, cum ai zis, frica de a nu fi percepută ca parte direct implicată, mai ales militar, a lăsat spațiu altor actori, cum ar fi SUA, să preia inițiativa strategică. Parcă ne place să fim arhitecții sancțiunilor și ai granițelor economice, dar când vine vorba de "a da cu pumnul în masă", simț
Dacian Ciobanu: ... la cele privind poluarea aerului sau siguranța alimentară, au un efect "Brussels effect" extraordinar. Companiile globale, ca să poată opera pe piața internă a UE, trebuie să se conformeze normelor europene, iar asta le forțează implicit să adopte standarde similare, uneori, la nivel global. Ăsta e un impact enorm, chiar dacă nu e întotdeauna vizibil în headlines-urile de știri care se concentrează pe summits și declarații politice.
Și să nu uităm de politica de dezvoltare și ajutor umanitar. UE, ca bloc, este unul dintre cei mai mari donatori din lume. Asta nu e neglijabil, chiar dacă, din nou, poate nu e o intervenție militară sau o decizie unilaterală a unei superputeri.
Dar da, partea cu "rezolvarea crizelor majore" unde se cere o reacție rapidă și unitară e, cel mai probabil, punctul nevralgic. Am văzut-o clar în pandemie, unde fiecare stat a mers pe cont propriu la început, sau în crizele legate de migrație, unde consensul e greu de atins.
Ce mă intriga pe mine, de fapt, e dacă putem vorbi de o "go-to power" a UE? Adică, când apare o problemă gravă globală, ceilalți se gândesc "hai să vedem ce zice UE" sau mai degrabă "hai să vedem ce face SUA sau China"? Unde se poziționează UE pe scala asta? Ați simțit vreodată că, în anumite situații, vocea UE a fost cea decisivă, cea care a băgat lumea în запал?