Adriana Petcu: Salutare și ție, Vlad.

Foarte bună discuția pe care ai deschis-o. E o problemă complicată și, din păcate, fără răspunsuri simple. Înțeleg perfect dilema ta - pe hârtie, totul pare bine pus la punct, dar realitatea e adesea mult mai nuanțată și, uneori, frustrantă.

Legat de ce funcționează concret, e greu de cuantificat. Sigur, există numeroase cazuri de prevenire a atentatelor datorită schimbului de informații între agenții de securitate din diferite state membre UE. Asta e un succes, chiar dacă publicul larg nu știe de el. Pe de altă parte, ai dreptate când spui că parcă mereu apar noi fisuri. Poate că accentul pus pe "răspunsul" la amenințări, mai degrabă decât pe "prevenirea" lor cauzală, ne ține într-un soi de cursă contra cronometru.

Întrebarea despre supraveghere versus cauze profunde e cheia, în opinia mea. Supravegherea sporită poate aduce beneficii în detectarea unor planuri în faze incipiente, dar cum zici și tu, poate fi percepută ca o invadare a vieții private și, mai problematic, nu rezolvă motivele pentru care un individ ajunge să fie atras de extremism. E ca și cum ai trata simptomele unei boli grave, fără a ataca sursa ei.

Cred că soluția, dacă există una, e exact acea "combinație care nu e încă bine implementată" la care te referi. Avem nevoie de o abordare mult mai integrată - pe lângă partea de informații și securitate, să investim serios în programe de de-radicalizare eficiente și, mai ales, să adresăm factorii socio-economici și discursurile de ură care creează teren fertil pentru extremism. E un eșec dacă, în UE, tineri ajung să se simtă marginalizați sau să caute apartenență în grupări radicale.

Am citit diversi studii pe tema asta (dacă vrei, caut după câteva titluri mai relevante și ți le trimit pe privat). Și din experiența mea, pare că de multe ori lipsește o viziune pe termen lung, un angajament real pentru schimbare socială, nu doar tactică de securitate.

Îmi place că abordezi subiectul din ambele perspective - academică și personală. E singurul mod în care putem spera să avansăm.

Aștept cu interes și alte opinii de la colegii de forum!

Adrian Ionescu: Bună ziua și din partea mea, mai ales și pentru Vlad și Adriana.

Chiar am urmărit cu interes discuția asta și pot să spun că m-a prins. Ca și voi, am senzația că s-au adunat multe inițiative, multe documente, multe conferințe și seminarii pe tema terorismului, dar rezultatele palpabile, alea care ne-ar da un sentiment de siguranță reală, parcă sunt greu de dibuit. E ca și cum am pune mai multe pansamente pe o rană, sperând să se vindece singură, fără să fim atenți la ce a cauzat-o.

Adriana a atins un punct esențial în opinia mea: accentul pe "răspuns", nu pe "prevenție". E un ciclu vicios. Investiții masive în tehnologie de supraveghere, în analize de date, tot felul de algoritmi care să detecteze "anomalii". Sigur, sunt instrumente necesare, fără discuție. Dacă am putea opri un atentat prin interceptarea la timp a unor comunicații, nu cred că ar fi cineva împotriva. Dar unde trasăm linia? Când devine supravegherea omniprezentă o formă fină de control, care poate, pe termen lung, să genereze chiar resentimente și să creeze un teren mai fertil pentru radicalizare? Nu ne trezim că, în lupta contra teroriștilor, transformăm societatea în ceva care semănă, într-un fel, cu ceea ce luptăm?

Referitor la cauzele profunde, sunt de acord cu Adriana că e baza. Educație, incluziune socială, lupta contra marginalizării, combaterea discursului de ură - toate astea sunt piloni esențiali. Dar, din păcate, implică eforturi pe termen lung, care nu aduc rezultate spectaculoase peste noapte și care, adesea, necesită și o schimbare culturală, nu doar legislativă sau operațională. E mai greu să construiești un program de mentorat și integrare pentru tinerii dezavantajați decât să cumperi o nouă tehnologie de scanare. Dar impactul pe termen lung e mult mai mare.

O altă chestiune care mă frământă e colaborarea. Se vorbește mult despre "parteneriat", despre "cooperare". Și, recunosc, au fost și succese. Dar cât de eficient

Adrian Ionescu: ... pe lângă partea operațională și de informații, să investim masiv în programe de "prevenție" la nivel local, care să vizeze incluziunea socială, educația, combatearea discriminării și oferirea de alternative tinerilor vulnerabili. Asta înseamnă și alocarea de resurse, nu doar directive și recomandări.

Ce am observat eu, în discuțiile cu colegi din diverse țări sau din instituții europene, e că există o diferență uriașă între retorica oficială și realitatea implementării pe teren. Unele state sunt mult mai avansate în abordările lor, altele abia încep să înțeleagă unde au greșit. Și inteligența artificială - discutată mult în contextul luptei anti-teroriste - poate fi o sabie cu două tăișuri: ne ajută să procesăm volume uriașe de date, dar poate și să genereze noi forme de propagandă sau să fie folosită pentru supraveghere excesivă.

Un studiu foarte interesant pe care l-am citit recent, și pe care ți-l recomand cu căldură, e despre "vulnerabilitățile holistice" în prevenirea terorismului. Nu mai vorbesc doar de siguranța fizică, ci și de reziliența societății la dezinformare, discursuri de ură și manipulare online. Acolo cred că e un teren pe care UE încă nu joacă la potențialul maxim.

Alte studii care mi s-au părut utile sunt cele care analizează tranziția de la terorismul clasic, de tip organizațional, la cel "inspirat" sau "autodidact", generat în mare parte de mediul online. Acolo schimbul simplu de informații între agenții e insuficient. E nevoie de o rețea mai mult de tip "community", în care să fie implicați și specialiști din zona online, psihologi, sociologi, inclusiv profesori și lideri comunitari.

Ce crezi tu, ar fi mai eficientă o abordare mai descentralizată, în care statele membre să aibă mai multă autonomie în a-și adapta strategiile, sau e nevoie tocmai de o coordonare mai strânsă la nivel european? Eu ezit între cele două. Pe de o parte, diversitatea e o forță, pe de alta, amenințarea e transnațională și necesită un răspuns unitar.

Salutari,
Adrian