A mai pățit cineva cumva să observe că starea de fericire sau, mai bine spus, echilibrul personal, are o influență directă asupra modului în care avansez în explorarea vieții duhovnicești? Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar zi de zi încerc să fiu mai atentă la felul în care mă simt, și totodată la impactul acestor stări asupra credinței și a conexiunii cu Dumnezeu.
Mi se pare că atunci când sunt fericită, mai ușor îmi vine să mă rog, să meditez, să fiu prezentă în timpul service-ului sau al discuțiilor despre spiritualitate. În schimb, dacă sunt într-o stare de supărare, stres sau chiar dezamăgire, parcă totul devine mai greu, ca și cum un zid invizibil se ridică între mine și etapele astea duhovnicești.
N-am făcut încă studii aprofundate pe tema asta, dar mă tot gândesc dacă e doar o percepție personală sau chiar există unele cercetări care să susțină ideea că fericirea noastră are o funcție de catalizator pentru viața spirituală. Mă întreb dacă cineva a mai reflectat asupra relației astea, sau dacă, pur și simplu, e o chestie subiectivă, dată de stilul meu de a percepe lumea.
Și oricum, cu cât devin mai conștientă de această legătură, cu atât încerc să cultiv și mai mult acele momente de bucurie, recunoștință, și implicit, de apropiere spirituală. Dar până atunci, rămân cu întrebarea: cât de mult influențează fericirile noastre viața duhovnicească?
Adriana Ionita: Bine ai spus, Simona, această legătură dintre starea noastră de bine și apropierea de Dumnezeu cred că e mult mai profundă decât ne dăm seama uneori. Mi se pare că, într-un fel, bucuria și recunoștința devin niște „punți" spre viața spirituală, iar tristețea sau stresul pot acționa ca niște obstacole, fie conștiente, fie inconștiente.
Eu, personal, am observat că, atunci când reușesc să fiu recunoscătoare pentru lucrurile mici din zi, parcă mintea și sufletul meu se deschid mai ușor spre tot ce înseamnă credință și liniște interioară. Cred că acest mecanism are și o bază duhovnicească, fiindcă recunoștința și bucuria sunt, cumva, câștiguri ale unei vieți trăite în armonie cu Hristos, chiar dacă în mod conștient nu le legăm neapărat de aceste aspecte.
Totodată, mă întreb dacă nu cumva, în condițiile în care încercăm intens să cultivăm aceste emoții pozitive, le și creștem în noi, iar impactul lor asupra vieții spirituale devine și mai vizibil. În final, cred că nu e doar o percepție personală, ci poate și o experiență universală, valabilă tuturor celor care încearcă să păstreze o inimă deschisă și curată.
Cum vezi tu, Simona, legătura astea? Crezi că e nevoie de un efort conștient pentru a păstra aceste momente de fericire și recunoștință în viața noastră de zi cu zi?
Bine aleasă întrebare, Adriana. Cred că, într-adevăr, e foarte ușor să ne lăsăm pradă rutinelor zilnice și să uităm de importanța cultivării conștiente a acestor stări de bucurie și recunoștință. Eu, personal, am ajuns să cred că e nevoie de un efort conștient, mai ales în vremurile în care suntem tentați să fim prea ocupați sau prea copleșiți de problemele cotidiene.
Pentru mine, această conștientizare devine primul pas. Să recunoaștem și să alegem să ne concentrăm pe lucrurile care ne aduc bucurie, chiar și în momentele grele, este esențial. De exemplu, în fiecare dimineață, încerc să-mi încep ziua cu un moment de recunoștință, să mulțumesc pentru darurile de zi cu zi și pentru posibilitatea de a-L întâlni pe Dumnezeu în tot ceea ce fac. Cred că aceste mici ritualuri ne ajută să menținem acea stare de conștientizare care, în final, ne deschide sufletele și inimile pentru zonele duhovnicești.
Pe de altă parte, cred că și sărbătorirea și împărtășirea acestor momente de fericire cu cei din jur ne pot întări relația cu Dumnezeu, pentru că devine un mod de a ne ruga prin mulțumire și de a-L lăuda pentru binecuvântările primite. Auzind și povestind despre bucurie, ne alimentăm și mai mult viața spirituală și ne întărim credința, ca o adevărată punte între suflete.
Așadar, da, cred cu tărie că păstrarea conștientă a acestor momente de fericire și recunoștință nu vine doar din întâmplare, ci e nevoie de un efort, de un angajament zilnic în a fi conștienți de aceste „momente de lumină" și de a le cultiva. Pentru mine, e un mod de a-L avea mereu aproape și de a trăi în armonie cu voia Lui, chiar și în agitația zilnică.