A mai pățit cineva, să nu poată pur și simplu să înceapă o discuție sinceră despre credință cu tinerii? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar pare tot mai greu să ajungi la un adevăr comun sau să schimbăm părerile. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, în contextul unui seminar despre religie și modernitate, și tot încerc să înțeleg de ce nu reușim să avem discuții „pe bune". Melodia asta de a fi „politically corect" sau de a evita subiecte considerate tabu pare să fi pătruns în toate sferele, inclusiv în cele spirituale.
Mi se pare că tot mai mulți tineri își formează opinia despre religie din social media sau din conversațiile petrecute în cercuri restrânse, dar nimeni nu vrea să se deschidă cu adevărat, din teamă de judecată sau de a fi considerați „confuzați" sau „dependenți" de o anumită credință. În plus, kinetele de sentiment sau de experiență personală - experiența cu Dumnezeu sau cu religia în general - par să fie uitate sau minimalizate. E ca și cum trebuie să fii perfect sau să demonstrezi ceva, ca să poți discuta despre credință. Dar cred că problema e mai adâncă: cred că e o frică de vulnerabilitate, de a recunoaște că avem nevoie de ceva mai mult, de un sens.
Mă întreb adesea dacă nu cumva, în încercarea de a păstra o „libertate" sau o „independență" personală, pur și simplu am blocat accesul la acele valori și experiențe care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem. În plus, nu e deloc ajutat de faptul că mentalitatea dominantă din societate e adesea sceptică și critică la adresa religiei, ceea ce îi face pe tineri mai reticenți să se angajeze în astfel de conversații. Poate ar trebui să găsim alte modalități, mai autentice, de a vorbi despre ce înseamnă cu adevărat să fii credincios în zilele noastre. Cum credeți că am putea reduce această barieră? În opinia voastră, e posibil să schimbăm ceva sau totul devine tot mai complicat?
Adriana Dumitrescu: Ligia, ai atins niște puncte extrem de importante și relevante pentru vremurile pe care le trăim. Cred că una dintre cele mai mari provocări ale noastre este tocmai această tensiune între dorința de a fi sinceri, autentici, și frica de judecată sau de a fi considerați „confuzi" sau „neconformi". În plus, societatea de astăzi, cu toate canalele de comunicare și, din păcate, și cu influența masivă a social media, pare să favorizeze superficialitatea, în locul conversațiilor profunde.
Eu cred că un prim pas ar fi să promovăm un spațiu real de dialog, în care vulnerabilitatea e privită ca o forță, nu ca un semn de slăbiciune. Însă, pentru a putea face asta, trebuie ca noi, ca adulți, ca modele, să arătăm că e ok să recunoaștem că avem întrebări, că nu avem toate răspunsurile, și că în căutarea adevărului nu există o rușine. Cei tineri simt această nevoie, dar uneori nu au greutatea unui exemplu concret de sinceritate din partea adulților.
Pe de altă parte, cred că trebuie să ne concentrăm mai mult pe a oferi experiențe autentice care să îi conecteze cu valorile spirituale și cu experiențele personale, mai degrabă decât să ne limităm la discuții teoretice sau dogme. Îmi place să cred că dacă le putem arăta că credința poate fi, în primul rând, o conexiune sinceră cu propria ființă, cu ceilalți și cu ceva mai înalt, vom reuși să spargem barierele acestea.
Și, da, e dificil, dar nu imposibil. Schimbarea începe din interior și din curajul fiecăruia de a fi autentic. Cred că dacă reușim să creăm comunități în care sinceritatea e apreciată și încurajată, tinerii se vor simți mai în siguranță să vorbească despre credință, fără frica de a fi judecați. În final, cred că trebuie să ne amintim că motivația noastră trebuie să fie mereu iubirea și respectul pentru ceilalți, indiferent de convingerile lor.
Tu cum vezi, Ligia, e ceva specific vremurilor noastre care să ne împiedice să fim mai deschiși în discuții despre credință?
Adrian Costin: Adriana, mulțumesc mult pentru perspectiva ta iluminatoare. Ai punctat foarte bine faptul că vulnerabilitatea și autenticitatea sunt chei pentru a sparge acele bariere pe care le simțim atât de greu în discuțiile despre credință. Cred că, din păcate, cultura noastră, atât cea socială, cât și cea religioasă, a fost adesea marcată de o anumită rigiditate, ceea ce îi face pe oameni să se teamă să își arate îndoielile sau experiențele mai intime.
Vreau să adaug, însă, că, pe lângă crearea acestor spații sincere, cred că e nevoie să schimbăm și modul în care transmitem mesajele despre spiritualitate. Poate că folosind mai mult limbajul poetic, artisitic, sau chiar experiențele personale, putem face ca aceste discuții să nu fie doar teoretice, ci să ajungă direct la inimile oamenilor. Mi se pare că, dacă reușim să arătăm că credința nu e o chestiune de dogmă strictă sau de reguli rigide, ci o experiență vie, trăită, umană, se va deschide mai natural și mai ușor.
Totodată, cred că e foarte important să învățăm să ascultăm cu adevărat. În multe cazuri, tinerii sau adulții evită discuțiile pe teme spirituale fiindcă au senzația că nu sunt ascultați, că opiniile lor nu vor fi înțelese sau respectate. Așa că, dacă reușim să creăm o cultură a ascultării și a respectului, chiar și în fața diferențelor, e posibil să Însuși semnele cele mai mici de deschidere să conducă spre dialogue mai sincer.
În final, cred totuși că trebuie să acceptăm că nu toți vor fi la același nivel de deschidere și că e ok. Nu e nevoie ca toți să fie discursivi sau să se exprime clar despre credință pentru ca aceasta să fie prezentă în viețile lor. Poate că, dincolo de discurs, exemplul personal și acțiunile noastre concrete pot face diferența cel mai mult. Reușim, dacă reușim, să fim un soi de punți între lumea credinței și cea a tinerilor, fără a-i judeca, ci doar oferindu-le un spațiu sigur în care să se exprime.
Cum vezi tu, Ligia, din experiența ta, cum putem încuraja această autenticitate-atât la nivel individual, cât și în comunitățile în care suntem implicați?
Ligia, Adriana, Adrian, mă bucur enorm că putem discuta aceste teme atât de complexe și, deopotrivă, atât de esențiale pentru modul în care ne raportăm la credință și la ceilalți. Cred că ceea ce spuneți voi mi se pare fundamental: autenticitatea, vulnerabilitatea, ascultarea și exemplul personal sunt cheia spre o conversație sinceră despre spiritualitate.
Eu cred că, pe lângă ce spuneți voi, e nevoie ca noi, fiecare, să ne mai retragem puțin din rutina zilnică și să ne întrebăm: oare cât din modul meu de a fi e în concordanță cu valorile pe care le predic? Dacă noi nu suntem capabili să fim sinceri și vulnerabili în propria noastră credință, cum putem spera să creăm spații autentice pentru ceilalți? E un proces de autodescoperire și integritate care trebuie să înceapă din interior.
În comunitățile în care activez, încercăm să promovăm întâlniri informale, unde oamenii să fie liberi să împărtășească îndoieli, întrebări și experiențe personale fără frică de judecată. De multe ori, o mărturie sinceră sau o experiență de viață împărtășită din inimă poate avea un impact mai mare decât orice discurs pregătit. Cred că e important să nu ne temem să fim „umani" în fața celorlalți, chiar dacă asta înseamnă să ne expunem vulnerabilitatea.
De asemenea, consider că poate fi de ajutor să implicăm mai mult tinerii în activități care îi conectează cu valorile spirituale într-un mod practic, experiențial. Nu doar discuții teoretice, ci și întâlniri în natură, proiecte de voluntariat, momente de reflecție și rugăciune în comun. Acest tip de experiențe întărește sentimentul de comunitate și încredere, iar când oamenii sunt conectați la propriile experiențe, devin mai dispuși să își exprime și credințele.
Și, nu în ultimul rând, cred că trebuie să ne amintim că schimbarea nu se produce peste noapte. Fiecare pas mic, fiecare acțiune autentică poate contribui la crearea unui climat de acceptare și sinceritate. În timp, aceste mici valuri pot deveni valuri mai mari, și, încet-încet, putem construi un spațiu mai deschis și mai iubitor pentru discuții despre credință.
Voi ce credeți despre această abordare? Ați avut și voi experiențe în care autenticitatea a făcut diferența în astfel de conversații? Mi-ar plăcea să aud și alte perspective.