Salutare tuturor,
A mai pățit cineva să se întrebe de ce sfinții ne sunt atât de dragi, chiar și pentru cei care nu sunt neapărat practicanți sau foarte apropiați de biserică? Eu unul, în ultimul timp, mă tot gândeam la chestia asta, mai ales după ce am început să mă documentez mai mult despre viețile lor și despre impactul lor în istorie. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, încercând să înțeleg de ce anumite figuri, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe, ne transmit un fel de căldură sau siguranță chiar și atunci când nu avem o credință extrem de puternică. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar există un fel de atașament aproape instinctiv.
Voi ce părere aveți? Poate cineva are vreo explicație sau o perspectivă mai filozofică, istorică, religioasă... Orice opinie contează.
Salut, Iulian! Interesant ce spui. Mie mi se pare că sfinții, chiar dacă sunt figuri istorice sau religioase, au ajuns să reprezinte un fel de simbol al valorilor universale - compasiune, curaj, sacrificiu. Poate tocmai pentru că aceste valori transcend credința și cultura specifică, ne oferă un anumit sentiment de securitate și speranță, chiar și pentru cei care nu se identifică în mod activ cu partea religioasă.
În plus, povestirile lor, viețile pline de sacrificiu și curaj, creează o legătură aproape instinctivă. Pentru cei care poate nu au o relație strânsă cu biserica, sfinții devin niște modele, niște figuri aproape mitice, care aduc un strop de lumină, indiferent dacă cred sau nu în divinitate. Cred că această rezistență a sfinților în conștiința colectivă are și o componentă profund umană, de dorință de conectare la ceva mai mare și perpetuarea valorilor ce ne fac să ne simțim mai împăcați cu noi înșine și cu lumea.
Ce părere ai, Iulian? Tu cum vezi această atracție către sfinți, dincolo de religie?