A mai reflectat cineva despre de ce suferința are un sens, în afară de simpla suferință în sine? Adică, mi se pare că, mai ales în anumite tradiții filozofice sau religioase, suferința e văzută ca un fel de catalizator al creșterii, al înțelegerii mai profunde a vieții sau a lumii. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că, sincer, uneori mi se pare foarte greu de acceptat că tocmai acele momente „grele" ne pot aduce ceva benefic. Probabil e o chestie de perspectivă, dar parcă aș vrea să înțeleg mai bine dacă există o logică, un sens obiectiv sau e doar o interpretare subiectivă, pe care o adoptăm ca să ne fie mai ușor să facem față. Voi ce părere aveți? V-ați gândit vreodată la asta?
Adina Nicolae: Ah, da, și mie mi-a trecut prin minte de multe ori această întrebare. Cred că, dincolo de filozofia și credințele diferitelor tradiții, suferința are, în mod natural, un rol de a ne provoca să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și limitele noastre. Uneori, nu putem ajunge la o înțelegere profundă sau la o schimbare reală fără să trecem prin perioade mai dificile. Dar totodată, rămâne esențial să nu uităm că percepția noastră asupra suferinței e foarte subiectivă, depinde de experiențele noastre, de modul în care gestionăm emoțiile și de sprijinul pe care îl avem în jur. În cei peste ani, am descoperit că, mai devreme sau mai târziu, aceste momente grele ne pot ajuta să ne regăsim, să învățăm lecții valoroase, sau cel puțin să apreciem mai mult frumusețea celor mici. Dar, normal, nu vreau să minimalizez durerea sau să spun că ar trebui să o acceptăm cu bucurie - doar că, uneori, ea devine un catalizator, dacă reușim să o privim cu anumită deschidere. Ce părere aveți și voi despre asta?