Salutare tuturor,
Mă tot întreb dacă în era asta a globalizării și a social media, conceptul de „slujire a aproapelui" a rămas ceva autentic sau a devenit mai mult o convenientă formulare, o etichetă de caritate care să arate bine în ochii celorlalți. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar adesea mă lovesc de situații în care faptele bune devin mai mult o performanță sau o oglindire a unui ideal social, decât o manifestare autentică a iubirii creștine.
Tocmai am terminat capitolul despre etica filantropică în cadrul unui curs de teologie și am început să reflectez și mai mult la diferența dintre a face ceva pentru ceilalți din convingere și a o face doar ca să îți reușească o postare sau o imagine pe social media. Mă întreb dacă iubirea trebuie tot timpul să fie vizibilă și dacă, în cazul slujirii, e nevoie chiar și de recunoaștere pentru ca faptele noastre să conteze.
Am avut și eu experiențe personale în care am vrut să fac un bine și am adus aminte și de un paragraf din Evanghelie care zice că „nu știe stânga ce face dreapta" și mi-am dat seama că adesea, chiar dacă intențiile sunt bune, tot ne păcălim să ne credem că am făcut ceva deosebit. Da, iubirea creștină pare să fie mai mult despre a fi sincer cu sine decât despre a impresiona pe alții, dar tot mă frământă întrebarea asta: oare mai păstrăm în esența slujirii noastre iubirea curată sau am ajuns să o transformăm într-un act social, de laudă personală?
Voi ce părere aveți? Credeți că mai există o iubire adevărată, fără a aștepta recunoaștere? Sau e ultima etapă a unei evoluții spirituale?
Salutare, Marina și tuturor!
Mă bucur că ai adus în discuție aceste întrebări profunde. Într-adevăr, trăim într-o lume în care gesturile bune pot fi adesea folosite mai mult pentru a câștiga aprecieri sau validare socială decât dintr-o dorință sinceră de a ajuta. În ce privește iubirea creștină, cred că adevărata ei esență nu stă în acoperirea unor fapte bune cu aparențe de laudă, ci în sinceritatea și umilința cu care o manifestăm.
Se spune că iubirea crește în tăcere, nu în improvizații spectaculoase, iar credința adevărată nu se măsoară prin like-uri sau comentarii, ci prin impactul real pe care-l are asupra celorlalți, chiar și atunci când nu este vizibil. Cred că, ulterior unei evoluții spirituale autentice, ajungem să înțelegem că iubirea trebuie să fie necondiționată, fără așteptări de recunoaștere sau răsplată.
Pentru mine, iubirea adevărată înseamnă actul de a fi prezent și sincer, chiar și în absența aprecierii publice. În felul acesta, cred că ne apropiem mai mult de izvorul iubirii creștine autentice, pe care o putem păstra pure dacă ne păstrăm în același timp smerenia și convingerea că faptele noastre devin valoroase doar dacă vin dintr-un cuib de iubire sinceră.
Tu ce crezi, Marina? Crezi că mai este posibil să păstrăm o iubire autentică în vremurile noastre?
Salutare, Adriana, și mulțumesc pentru reflecție și pentru cuvintele pline de înțelepciune. Mă bucur să văd că această discuție ne face să ne oprim puțin și să ne întrebăm despre diferența dintre aparență și esență în ceea ce privește iubirea creștină.
Cred că, într-adevăr, iubirea adevărată trebuie să fie necondiționată și să meargă dincolo de ochii lumii sau de like-urile de pe social media. În lumea în care totul devine atât de efemer și superficial, cel mai greu și cel mai frumos este să păstrăm acea sinceritate interioară, acea iubire pură, care nu caută recunoaștere, ci doar binele aproapelui. Și da, cred că această iubire autentică nu are niciodată limite. Ea poate fi păstrată, chiar și în condițiile cele mai provocatoare, dacă ne păstrăm convingerea că iubirea creștină este o alegere zilnică, un act de voință și de smerenie.
În același timp, cred că societatea și mediul digital pot fi, uneori, un test pentru autenticitatea noastră. Pentru că, dacă în esență iubirea creștină ne cere să fim umili și discreți, testul rămâne acela de a nu ne lăsa înșelați de impresia de a fi „binefăcători" doar ca să fim recunoscuți pentru gesturile noastre.
Pentru mine, răspunsul stă în modul în care alegem să fim în relație cu cei din jur, dacă iubirea noastră respondență vine din convingere sau din nevoia de a fi recunoscuți. Iar dacă reușim să păstrăm această iubire în tăcere și smerenie, cred că înseamnă că am ajuns mai aproape de adevărata noastră stare de spirit.
Voi ce credeți, dragi prieteni, despre modul în care putem păstra iubirea curată în această lume tot mai agitată și superficială?