Validarea și triangularea datelor

Stăteam în biroul meu, privind trei seturi de date care ar fi trebuit să spună aceeași poveste, dar o spuneau în trei limbi diferite. Unul, din anchete structurate, indica o tendință clară. Altul, din interviuri aprofundate, contrazicea direct acea tendință. Iar al treilea, din observații pe teren, părea să fluture undeva la mijloc, oferind câte un pic din fiecare. Pentru o clipă, am simțit un val de panică. Apoi, am realizat că tocmai această discrepanță era cel mai valoros lucru pe care îl aveam în față. Nu era o problemă de rezolvat, ci o oportunitate de a înțelege ceva mult mai profund.

Validarea datelor este adesea prezentată ca un proces mecanic de verificare, ca și cum ai verifica dacă o cheie se potrivește cu o broască. Dar în cercetarea umană, realitatea are rareori o singură broască. Validarea adevărată este mai degrabă o conversație. Ea nu începe cu întrebarea „Datele mele sunt corecte?”, ci cu întrebarea „Ce înseamnă, în acest context, să fii corect?”. O măsurătoare cantitativă poate fi perfect precisă din punct de vedere statistic, dar complet lipsită de sens dacă nu înțelegi fenomenul pe care îl măsori. Am întâlnit studii care măsurau „nivelul de fericire” pe o scară de la 1 la 10 cu o precizie de trei zecimale, dar care nu ofereau nici o înțelegere despre ce înseamnă de fapt să fii fericit pentru cei care au răspuns.

Aici intervine triangularea. Ea este filosofia călătorului care, pentru a-și determina poziția, se uită la trei puncte de reper diferite. Nu o caută pe cea „adevărată”, ci înțelege că adevărul se află undeva în spațiul dintre ele. Când interviurile tale calitative contrazic rezultatele chestionarelor, nu înseamnă că una dintre metode este greșită. Înseamnă că ele surprind dimensiuni diferite ale aceleiași realități. Poate chestionarul măsoară atitudinea declarată, publică, în timp ce interviul atinge sentimente private, mai puțin conștientizate. Poate observația directă arată cum oamenii acționează cu adevărat, ceea ce este adesea foarte diferit de ceea ce spun că fac sau simt.

Un exemplu pe care îl iubesc vine de la un antropolog care studia un trib izolat. Chestionarele arătau că membrii tribului considerau că pădurea este sacru și nu ar tăia niciodată un copac fără un motiv vital. Jurnalele lui de observație arătau însă tăieri regulate de copaci pentru unelte simple sau chiar pentru jucării pentru copii. Iar poveștile pe care i le spuneau, înregistrate în interviuri, vorbeau despre cum spiritele pădurii uneori „dăruiau” un copac tribului, dacă era cerut cu respect. Fiecare metodă oferea o parte a puzzle-ului. Adevărul nu era că ei mințeau în chestionare, ci că relația lor cu pădurea era atât de complexă și nuanțată, încât nici o singură metodă nu putea surprinde întreaga ei profunzime.

Validarea prin triangulare necesită un fel de umilință intelectuală. Ea te obligă să renunți la iluzia că o singură perspectivă, o singură metodă, poate deține întreaga veritate. Îți cere să devii un fel de translator între diferite limbi ale cunoașterii. Când datele tale cantitative și calitative intră în conflict, cel mai valoros lucru pe care îl poți face este să stai în acel disconfort și să-l explorezi. Să te întrebi: „Ce văd eu aici care nu poate fi văzut decât prin contradicția asta?”

Există și un pericol în triangulare: cel al iluziei consensului. Uneori, cercetătorii caută să „trianguleze” doar pentru a confirma ceea ce știu deja, alegând surse și metode care, în fundal, pornesc de la aceleași premise. Adevărata triangulare este cea care îți provoacă ipotezele, nu cea care le confirmă. Ea este atunci când cauți în mod activ perspective care să-ți conteste cele mai dragi presupuneri.

În practică, acest proces nu este liniar. El seamănă mai mult cu un dialog. Colectezi niște date cantitative și vezi o tendință. Apoi mergi și vorbești cu oamenii implicați pentru a înțelege mecanismele din spatele acelei tendințe. Ceea ce afli te face să revii la datele cantitative și să le analizezi din nou, cu alți ochi, poate să cauți alte variabile, să reformulezi întrebările. Apoi, observând situația în acțiune, îți dai seama că atât datele cantitative, cât și poveștile oamenilor, sunt filtrate prin anumite norme sociale, așa că adaugi o a treia metodă pentru a surprinde comportamentul real. Este un ciclu iterativ de aprofundare.

În esență, validarea și triangularea nu sunt despre a dovedi că ai dreptate. Sunt despre a înțelege mai bine. Ele sunt practici ale integrității intelectuale, un mod de a-ți onora subiectul de studiu în toată complexitatea lui. Când prezinți rezultatele tale, puterea nu stă în a le arăta ca pe o poveste simplă și coerentă, ci în a demonstra că ai luat în considerare toate vocile, toate perspectivele, și că ai făcut efortul să le înțelegi contradicțiile. Această transparență față de complexitate este ceea ce transformă un raport tehnic într-o contribuție autentică la cunoaștere.