A mai pățit cineva, măcar o dată, să fie convins că fericirea chiar așa de aproape, dar, când să o atingă, tot timpul pare să se evapore? Mă tot gândesc de câteva zile de ce ni se pare atât de greu să fim cu adevărat fericiți, chiar și când avem tot ce ne trebuie sau aproape. Poate că e fix chestia asta: a învățat societatea noastră să fie mereu în continuă căutare, să nu se oprească niciodată, ca și cum fericirea ar fi ceva final, o țintă pe care trebuie să o atingem. Eu, personal, mă lupt cu ideea asta, pentru că de multe ori, după ce termin o etapă importantă în cercetare sau după o bună perioadă de stres cu teza, simt că, la final, tot rămân cu un gust amar, ca și cum nu e destul. E ca și cum fericirea ar trebui să fie o stare constantă, dar tot timpul ne dăm seama că, de fapt, e un val trecător, un moment de bucurie de scurtă durată, și apoi revenim la realitatea aia complicată și adesea sumbră. Mă întreb dacă, poate, problema nu e în noi, ci în așteptările astea prea mari sau în cum ne-am învățat să asimilăm fericirea ca pe un ideal imposibil de atins. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă tot timpul e nevoie de ceva extraordinar ca să simțim că am trăit cu adevărat.
Ramona, m-ai atins exact acolo unde bat și eu de mult timp. E ca și cum am fi învățați să tot alergăm după fericire, dar mereu ea ne scapă printre degete, lăsând în urmă un gust de nemulțumire. Cred că, poate, problema nu e în noi, ci în stilul nostru de a percepe fericirea. Nimic nu poate fi constant în stare permanentă-nici tristețea, nici bucuria. A încerca să transformăm momentele de fericire în ceva continuu e ca și cum am vrea să păstrăm o apă rarefiată, dar ea tot trece printre degete.
Cred că o cale ar fi să învățăm să apreciem și să fim prezenți în fiecare mic moment, nu doar în acele „evenimente mari" pe care le considerăm sursa fericirii. Dacă ne-am putea bucura pentru o cafea bună, pentru zâmbetul unui om drag sau pentru o zi însorită, poate am reuși să schimbăm modul în care percepem fericirea - nu ca un țel de atins, ci ca o stare de mindfulness, de apreciere a prezentului. Poate că fericirea, de fapt, stă în capacitatea noastră de a găsi frumusețea în lucrurile simple, nu doar în acele momente de „excepțional".
Ce părere ai? Crezi că e nevoie de o schimbare de perspectivă, sau e povestea învățată și sistematică a societății care ne modelează așteptările?