A mai pățit cineva, măcar o dată, să fie convins că fericirea chiar așa de aproape, dar, când să o atingă, tot timpul pare să se evapore? Mă tot gândesc de câteva zile de ce ni se pare atât de greu să fim cu adevărat fericiți, chiar și când avem tot ce ne trebuie sau aproape. Poate că e fix chestia asta: a învățat societatea noastră să fie mereu în continuă căutare, să nu se oprească niciodată, ca și cum fericirea ar fi ceva final, o țintă pe care trebuie să o atingem. Eu, personal, mă lupt cu ideea asta, pentru că de multe ori, după ce termin o etapă importantă în cercetare sau după o bună perioadă de stres cu teza, simt că, la final, tot rămân cu un gust amar, ca și cum nu e destul. E ca și cum fericirea ar trebui să fie o stare constantă, dar tot timpul ne dăm seama că, de fapt, e un val trecător, un moment de bucurie de scurtă durată, și apoi revenim la realitatea aia complicată și adesea sumbră. Mă întreb dacă, poate, problema nu e în noi, ci în așteptările astea prea mari sau în cum ne-am învățat să asimilăm fericirea ca pe un ideal imposibil de atins. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă tot timpul e nevoie de ceva extraordinar ca să simțim că am trăit cu adevărat.